Tărie de caracter aproximativ autobiografică
Încerc să-mi pun la punct toate obsesiile. Să le inventariez, poate. Să le diminuez, în orice caz, nu. Să le cumpănesc, când eu însumi nu pot fi cumpănit, nici atât. Să le ameliorez pornirea irezistibilă de a mă face una cu pământul, iarăşi, de ce aş face-o? Deci, nu. Să le invit la cumpătare – de care eu însumi, oricum ar fi, nu dispun – împotriva întregii mele fiinţe compulsive, din nou, dar mai întărit în negaţie ca niciodată, un nu hotărât. Un nu, practic, imuabil. Un nu care, efectiv, te pune pe gânduri. Un nu, pe cale de consecinţă, frizând divinul. Un nu, aşadar, care e în stare – şi care vrea să fie capabil – să-mi întărească pământul de sub obsesii şi să-mi înalţe cerul de deasupra obsesiilor. Şi, în egală măsură, să mă încercuiască în orizontul de dincolo de obsesii.