jurnal.eidotomic

un proiect EgoPHobia

Tărie de caracter aproximativ autobiografică

Published on January 16, 2012

Încerc să-mi pun la punct toate obsesiile. Să le inventariez, poate. Să le diminuez, în orice caz, nu. Să le cumpănesc, când eu însumi nu pot fi cumpănit, nici atât. Să le ameliorez pornirea irezistibilă de a mă face una cu pământul, iarăşi, de ce aş face-o? Deci, nu. Să le invit la cumpătare – de care eu însumi, oricum ar fi, nu dispun – împotriva întregii mele fiinţe compulsive, din nou, dar mai întărit în negaţie ca niciodată, un nu hotărât. Un nu, practic, imuabil. Un nu care, efectiv, te pune pe gânduri. Un nu, pe cale de consecinţă, frizând divinul. Un nu, aşadar, care e în stare – şi care vrea să fie capabil – să-mi întărească pământul de sub obsesii şi să-mi înalţe cerul de deasupra obsesiilor. Şi, în egală măsură, să mă încercuiască în orizontul de dincolo de obsesii.

Dar sunt oarecum mâhnit că obsesiile mele nu sunt, cum să spun, cu adevărat obsesive. Niciuna dintre ele, din păcate, nu a fost suficient de longevivă pentru a-şi merita, din plin, numele de obsesie. Niciuna dintre ele nu m-a însoţit, de-a lungul vieţii, îndeajuns de mult ca să mă obosească aşa de tare, încât să devin obsedat că, iată, am o obsesie pe care o recunosc, dar pe care nu o pot arunca de pe mine oricât m-aş strădui. Niciuna dintre ele, din nefericire, nu a fost într-atât de puternică în energia sa, încât să-mi ajungă la inimă, pe care s-o cucerească definitiv şi căreia să-i dicteze ritmul fiecărei bătăi în parte.

Apoi, sunt la fel de cătrănit şi de faptul că întreg setul meu de obsesii nu se ridică la vreun număr semnificativ. La vreun număr care să fie capabil, prin însăşi densitatea lui cuantificabilă, fie să mă impresioneze prin longevitatea ieşită din comun a elementelor care-l compun, fie să îmi ia aerul de la gură şi de la nas prin surmenarea pe care părţile sale componente mi-ar putea-o pricinui, fie să mă arunce în cine ştie ce stop cardiac prin frecventarea, de către constituenţii săi cifrici, a chiar fiecărui petic din ea pe care inima-mi îl bate.

La o mai atentă trecere în revistă a obsesiilor de care nu doresc deloc să mă scap, am observat că, dintre toate care, de fapt, nu se pot ridica la înălţimea corespunzătoare a unei obsesii autentice, numai una-mi pare a îndeplini şi însuma toate condiţiile, deja catalogate, pe care trebuie să le întrunească o obsesie dacă vrea să-şi asume numele şi statutul de obsesie.

Dintre toate, este, poate, cea mai devastatoare. Cea mai copleşitoare. Cu adevărat, singura obsesie pe care nu poţi nici s-o diminuezi, nici s-o ameliorezi, nici s-o cumpăneşti, nici s-o inviţi la cumpătare. Este obsesia căreia, pur şi simplu, deplin îi stă în putere, chiar pe sine, a se anihila într-un nu sieşi absolut: practic imuabil şi, pe cale de consecinţă, frizând divinul.

Filed under: jurnal eidotomic
Tags: ,

Comments are closed.