jurnal.eidotomic

Se formează două universuri. Nu paralele. Nu interşanjabile. Ci: unul din care să vrei să pleci – şi să poţi, şi altul în care să vrei să ajungi – şi să poţi. Deci: universuri care, unul pe altul, nu se ştiu, nu se cunosc, nu se pot afla unul pe altul, nu se pot simţi unul pe altul. Universuri în care vrerea şi putinţa sunt simultane şi, deopotrivă, una de alta complet desincronizate. Vrerea să pleci din unul şi să ajungi în altul e aceeaşi în ambele universuri, dar putinţa să pleci din unul şi să ajungi în altul pare să fie impunător mai pronunţată în universul din care poţi să pleci decât în universul în care poţi să ajungi. Undeva, între universuri, putinţa scade în intensitate. Undeva, între universuri, vrerea rămâne neclintită în intensitatea ei de pornire. Undeva, între universuri, ceva se rupe fatal dinspre universul din care vrei să pleci înspre universul în care poţi să ajungi. Deci: universuri care nu se conştientizează unul pe altul. Universuri care, dacă ar face-o, s-ar anihila cu extremă blândeţe: prin contopire total inconştientă.

Dar: universuri în cataclismică instabilitate ipostaziatoare. Nimeni nu ştie nimic despre ce vor face în continuare şi despre ce în continuare vor putea să facă. Universurile cele două sunt încă cosmice. Vag cosmice şi numai rezidual naturale. În curând, tot ce va rămâne din matriţa lor fondatoare va fi nepătrunderea, originar complice, a vrerii unuia în putinţa altuia. A conştiinţei unuia în conştiinţa altuia. A ipostazierii unuia în ipostazierea altuia. A unuia şi a altuia în unul şi în altul.

Între timp, cele două universuri s-au format. Sunt, fiecare în coaja lui cosmică, intacte. Structura lor s-a păstrat în amănunţime integrală. În schimb, s-au umflat, exponenţial vertiginos, ca un abces. În interiorul excrescenţei, universurile, ambele, nu văd că soarele afăratic a lustruit de atâta lumină ieşindul oarecum teşit al protuberanţei.

Eu, în luciul ei natural, îmi pot vedea faţa cu toate ale sale fiziologice. În schimb, nu pot vedea nimic din cele două universuri trântite unul în altul pe care le acoperă. Ele, aşa cum am prevăzut, rămân sustrase privirii tot mai îmboldite să dea la o parte membrana care le mimează aşa-zisa invizibilitate.

Şi rezistă. Universurile cele două continuă să existe în lumea lor indivizibilă. Şi în lumea lor închistată unul faţă de altul. Şi în lumea lor ermetică unul faţă de altul. Universurile cele două: unul din care să vrei întotdeauna să pleci, dar fără să ştii şi dacă poţi, iar altul în care să vrei întotdeauna să ajungi, dar fără să ştii şi dacă poţi.

Universurile cele două, iată, se întorc asupră-le şi îşi schimbă ipostazierea originar cosmică. Rezidual naturală. Funciar complice la preschimbare. Îşi ies, sieşi, dinăuntrul cojii în trecut cosmice şi îşi intră, sieşi, înăuntrul ipostaziator al zgăncii de pe limbă. Devin, universurile cele două, lingvistice. Complet naturale. Total înţepenite în schimbare. Glosocratice.

Dar: vrerea şi putinţa deopotrivă simultane şi desincronizate a universurilor celor două rămân aceleaşi. Aceeaşi rămâne şi starea lor de inconştienţă blândă unul faţă de altul. Universurile cele două rămân în continuare înţepenite în aceeaşi schimbare: unul din care să vrei să pleci – şi să poţi, şi altul în care să vrei să ajungi – şi să poţi. Deci: pentru simplificare: să zicem că universul din care vrem întotdeauna să plecăm aparţine limbii materne, iar universul în care vrem întotdeauna să ajungem aparţine limbii maternale. Limba maternă e universul lingvistic şi lumea noastră glosocratică în care am putut să ne naştem. Limba maternală e universul lingvistic şi lumea noastră glosocratică pe care am vrut s-o învăţăm până la însuşire.

Când universurile cele două întorc ipostazierea cosmică în lingvistică, o regulă irefutabilă – o axiomă vizibilă şi cu mintea netrecută prin dioptriile logice ale gândirii sofist-icate – pare a se desprinde: niciodată nu se poate întâmpla, atunci când se întâmplă, ca universul din care vrem întotdeauna să plecăm să nu fie chiar limba maternă, iar universul în care vrem întotdeauna să ajungem să nu fie chiar limba maternabilă. Şi, cred eu, din asemenea întoarcere ipostaziatoare încă un lucru se mai poate desprinde: o dogmă – o adevărată teoglosocraţie – desăvârşit potrivnică, paradoxal, chiar sieşi. Potrivit ei, nimeni niciodată nu are voie să iasă din universul din care vrem toţi să plecăm ca să intrăm în universul în care vrem toţi să ajungem. Posibilitatea schimbării universului matern în universul maternal e prohibită de însăşi dogma esenţială a teoglosocraţiei în virtutea căreia universul din care vrem întotdeauna să plecăm este imposibil de înlocuit cu universul în care vrem întotdeauna să ajungem. Dogma care, aşadar, permite trecerea între universuri o interzice categoric. Dogma întregii glosocraţii – rezultatul pragmatic al teoglosocraţiei originare – e deci nulă şi neavenită.

Dar axioma universurilor celor două rămâne în sine. Ea nu poate fi nulă şi neavenită, pentru că nu există în ea nicio posibilitate de a deveni nulă şi neavenită. Axioma cosmologică a universurilor celor două, unul matern şi altul maternal, rămâne validă.

Au existat şi încă există destui care respectă axioma universurilor celor două. În schimb, majoritatea nu a reuşit, cum am reuşit eu, să vadă ce se întâmplă sub pojghiţa teşită a protuberanţei în interiorul căreia universurile cele două sunt în continuare perfect inconştiente unul de altul.

Dar, şi mă amăgesc să fiu mândru de asemenea lucru, mare lucru n-au reuşit să vadă destuii care, viaţa lor întreagă, au făcut din axioma universurilor celor două un adevărat cult al unei glosocraţii subit interpretată pozitiv. În schimb, au urmat, probabil dogmatic, preceptele axiomei universurilor celor două şi niciodată în viaţa lor întreagă nu au cârtit împotriva spiritului ei, în fond, totalitar.

Membrii glosocraţiei pozitive au făcut, totuşi, şi ceva benefic. Deşi, în istoria lor toată, nu au produs nicio erezie semnificativă, cel puţin nu s-au mulţumit să urmeze ordinea cronologică şi deopotrivă axiologică a axiomei universurilor celor două: întâi vrei să pleci, dacă poţi, din universul matern, apoi vrei să ajungi, dacă poţi, în universul maternal. Destui sunt destuii care s-au jucat, permutând şi iar permutând, cu propria lor credinţă glosocratică. Fireşte, majoritatea destuilor n-a fost niciodată conştientă că, fiind ludici şi teologali în deopotrivă măsură, nu au făcut decât să se glosocratizeze şi mai trainic. Chiar şi aşa, permutările lor, aparent sau nu nevinovate, au avut un efect dublu: întâi i-a salvat, oarecum, de la o glosocraţie fundamentalistă, apoi, salvaţi fiind, au putut însănătoşi constant întregul organism al axiomei universurilor celor două. Atât de sănătos e în prezent întreg corpul glosocratic al destuilor, încât nu există absolut niciun pericol de a se îmbolnăvi în viitorul decent previzibil.

Înainte să povestesc cum am îmbrăţişat eu glosocraţia teoglosocratică, respectând cu sfinţenie logica axiomei universurilor celor două, ţin neapărat, frumuşelul de mine, să mă întrezăresc, încă o dată, în apele lustruite de afăraticul soare care nu mai conteneşte să şlefuiască, fotonic şi galben, domul teşit sub a cărui protuberanţă se găsesc universurile deopotrivă simultane şi desincronizate ale vrerii şi ale putinţei. Şi ţin să mă întrezăresc încă o dată în luciul solar ca să mă asigur că imaginea pe care o văd nu e decât cea a frumuşelului de mine.

În fine. M-am văzut, m-am plăcut, universurile cele două n-au putut nici să mă vadă, nici să mă placă. În schimb, ipostazierea lor, în prezent lingvistică, căreia mă supun cu plecăciune trupească şi intelectuală, nu-i priii nici să mă vadă, nici să mă placă. Dimpotrivă, s-au închis şi mai fest în umflătura deja glosocratică în care, trântite unul în altul, au ajuns, inconştiente unul de altul, să se retragă.

Glosocraţii pozitivi, în rândul cărora am să povestesc îndată cum s-a întâmplat să aleg să fiu, sunt exact destuii ale căror permutări au salvat, însănătoşind-o, întreaga lor congregaţie. Permutările benefice pe care le-au operat sunt, în general, categorisite în două feluri: fie, ajungând în universul limbii maternabile, nu s-au mai întors niciodată în universul limbii materne, fie, dându-şi seama cât de uşor pot ajunge înapoi în universul limbii maternabile, s-au hotărât să revină, oricând le plesneşte cheful în glezne, în universul limbii materne.

Dar mai sunt şi glosocraţii eretici. Heterodocşii glosocraţi, pentru care glosocraţia teoglosocratică originară contrazice flagrant axioma pluriversalismului, au dezordonat ordinea simetrică a unui univers matern şi a altui univers maternal reordonând-o într-o ordine asimetrică de universuri materne şi maternale. Spre deosebire de axioma universurilor celor două, în axioma pluriversalismului universurile alcătuitoare nu trebuie să se împartă neapărat în materne şi maternale. Ideal, universurile niciodată nu ar trebui să fie maternale, ci doar materne. În practică, însă, e posibil ca unele universuri să rămână, totuşi, maternale, iar numai altele, impunător mai puţine şi în contrast aspru cu singularitatea universului matern din axioma universurilor celor două, să fie materne. Deci: glosocraţii heterodocşi trebuie neapărat să aibă nu un singur univers matern, ci, dacă-i posibil, pe toate care le alcătuiesc teoglosocraţia specific pluriversalistă.

Glosocraţii heterodocşi sunt, cred, mai rari decât glosocraţii ortodocşi care urmează axioma universurilor celor două. Ideal ar fi, ştiu prea bine, să mă alătur de urgenţă lor. În fond, dacă aş povesti cum am devenit glosocrat ortodox, aş consfinţi un fapt a cărui cât pe ce împlinire abia, abia, abia am evitat-o. Plus că n-aş mai fi niciodată în stare şi în practică să mă desprind cu totul de lumea indivizibilă, şi închistată, şi ermetică a universurilor celor două. Însă, pentru că m-am hotărât, în sfârşit, să părăsesc definitiv calea universurilor celor două, am pornit, cătinel, cătinel, cătinel, să mă afund tot mai în adâncul heterodoxiei glosocratice şi să mă împrăştii tot mai în cuprinsul pluriversalismului care o defineşte.

Fiindcă vreau şi fiindcă pot.