jurnal.eidotomic

Ar mai fi multe lucruri de spus despre ea; îndrăznesc să cred a nu fi reuşit absolut deloc să epuizez subiectul pe care ea îl concentrează; dacă aş putea fi chiar şi mai curajos în punerile mele pe hârtie, deja în vis m-aş îndrepta către un deziderat practic de neatins în condiţii normale: să scriu o carte întreagă despre cât de mult s-a întins ea în mine.

Dar nu sunt. Nu-mi stă în fire să zdruncin monstrul anonimităţii mele şi să-l scutur, brutal, din somn; căci, dacă aş face-o, brusc m-aş trezi într-o altă lume, căreia nu vreau să-i aparţin dintr-un motiv extrem de simplu: începând s-o locuiesc, aş vedea că nu-i fac nicidecum faţă; rigorilor ei de mult înzecite, însutite şi înmiite le-aş adăuga numai slăbiciunea mea de fond; iar ei, în fond, nimic nu i se mai poate alătura pentru a o scoate şi mai tare în evidenţă: pe cât sunt de slab, pe atât sunt lipsit de orice formă de cutezanţă; monstruoasa mea anonimitate doarme dusă taman în lumea pe care o ocup în prezent, iar eu, complet absorbit de ea, mă simt inutil şi neajutorat; exact cum, îmi imaginez, mi-s şi extremele punerilor mele pe hârtie dacă, printr-un miracol pur şi simplu inexplicabil, chiar aş reuşi să ajung la ele şi să le ating pentru a mă umple de întregul lor potenţial încă neexploatat.

Însă nu e atât de simplu; nu poţi doar să baţi din palme şi să crezi, senin, că totul s-a rezolvat înspre satisfacţia ta. Oh, dacă ar fi aşa de simplu: numai să zgudui monstrul anonimităţii tale din coma lui nesinceră şi să-l şi vezi plecat; şi să-l şi vezi că a eliberat locul punerilor tale pe hârtie, pe care, în cea mai bună parte a sa, îl ţinuse atâta vreme captiv; împiedicându-te, astfel, să te extinzi, natural, până către extremităţile punerilor tale pe hârtie, cărora ai toate intenţiile din lume să le storci de tot ce-au mai bun a-ţi oferi ca să izgoneşti, odată pentru totdeauna, puturosul monstru al propriei tale anonimităţi; care, fără îndoială, atunci când i-ai bruscat trezirea, n-a făcut decât să se mute mai aproape de extremităţile punerilor tale pe hârtie; dar, nicidecum, să-i treacă lui prin cap să le părăsească definitiv ca să te lase, pentru întâia oară în viaţa ta, să-ţi atingi maximul de care eşti în stare; să dai, cum n-ai mai făcut-o niciodată în viaţa ta întreagă, tot ce-i mai spectaculos şi mai desăvârşit din tine.

Însă, într-adevăr, nu e atât de simplu pe cât am fi îndemnaţi să credem că poate fi. Dimpotrivă: totul e foarte greu; e cumplit de greu şi să-ţi reuşească, cât de cât, punerile pe hârtie; darămite să izbândeşti a chiar pipăi extremităţile punerilor tale pe hârtie; pe care, atingându-le, grabnic să te şi îngurguţezi, dacă tot ai fost vrednic să le simţi protuberanţele şi toate înaintările din ele, cum le arunci tu şi mai departe în orizontul imprevizibil al potenţialului tău încă în sine stăvilit; pe care numai din gând să dai şi l-ai şi lărgit mai tare; pe care numai să-ţi canalizezi asupra-i dorinţa şi l-ai şi extins mai sever; cărora, în fond, să le redai elasticitatea naturală; pe care vor fi avut-o înainte ca punerilor tale pe hârtie originare anonimitatea ta monstruoasă să le fi ocupat întinderi întregi din întinderile iniţiale.

Şi, fiindcă-i nebănuit de greu şi fiindcă nu-s deloc brav, practic nu am încotro: vreau, nu vreau, monstrul anonimităţii mele mă condiţionează – ba mă obligă – să fiu mulţumit doar cu obişnuitele-mi puneri pe hârtie; cărora să nu le mai încerc extensibilitatea; ale căror extreme, realmente livreşti, să nu mai fiu tentat să le ating; care, totuşi, să nu mai îmboldească a le spori chiar şi după limitele, şi aşa îndepărtate, pe care singur le stabilisem în tentativele mele de a găsi nescareva îndrăzneală-n plus.

Aşa că rămân – anonimitatea mea monstruoasă mă înduplecă din răsputeri să nu o mai părăsesc niciodată – la ce puneri pe hârtie pot eu să aştern în pagină. Care, în micimea lor monstruos de anonimă; şi care, diriguite atent înspre satisfacţia mea; şi care, distrase afectuos de la marea scară a volumului de autor; cumva tot vor conta. Iar adevărul lucrat al întregilor mele spuse precis întocmai garantez să rămână.

Cât despre ea, literatura virtuală, chiar ar mai fi multe de rotunjit. Giroscopând în maternele sfere, necizelaţii ochi manuscrişi o vor oblădui, cum au mai făcut-o, încă o dată şi încă o dată.

*

Literatura virtuală nu depinde, aşa cum probabil s-a înţeles, exclusiv de mediul electronic specific ei. Literatura virtuală poate funcţiona şi ca o metaforă pentru tot ce înseamnă literatură antumă. Literatura virtuală nu trebuie, deci, să fie întotdeauna literatură virtuală. E adevărat, eliminarea completă a literaturii postume nu pare deloc o sarcină uşoară dacă ea ar avea loc strict în mediul tradiţional, celulozic, al literaturii ca atare.

*

Blogul (sau blog-ul) – cuvânt inexistent încă în niciunul dintre informatizatele dicţionare unite ale limbii române – reprezintă forma perfectă – impecabil desăvârşită – a literaturii virtuale. Blogul (sau blog-ul) oferă optimizările ideale – şi de aceea maximale – pentru îndeplinirea condiţiei de bază a literaturii virtuale, în virtutea căreia este literatură virtuală: eliminarea completă a părţii postume din literatură şi, în consecinţă, transformarea literaturii în general în literatură – în particular – antumă.

*

Consecinţele imprevizibile şi, recunosc, nu întotdeauna plăcute, ale unei asemenea stări a literaturii nu am cum spune că m-au ocolit. Sunt cât se poate de conştient de ele. Una ar fi decăderea progresivă a literaturii din literatură. Alta, specializată, ar fi declinul treptat al literaturii în literatură virtuală. Unificate, iată-le în continuare. Dacă literatura per se nu mai recunoaşte, în prefacerea ei definitivă în literatură virtuală, postumitatea ca dublu fenomen – poetic (public) şi poietic (privat) –, e foarte posibil – şi am în vedere o posibilitate de neînlăturat – ca supravieţuitoarea antumitate să fie complet lipsită de spirit critic. În absenţa sa, ar dispărea, în cascadă silogistică, şi însăşi ideea de cenzură: atât exterioară, cât şi interioară; iar antumitatea însăşi ar ajunge discreţionară. Şi, fără niciun fel de cenzură care să administreze, monitorizând, calitatea de ansamblu a operelor literare, a căror sumă formează literatura – devenită, prin apariţia mediului electronic, literatură virtuală –, există chiar pericolul unei treptate ieşiri din sfera literaturităţii a literaturii înseşi: indiferent dacă e, potrivit mediului în chestiune, virtuală sau celulozică; şi indiferent dacă prin „virtual” trebuie înţeleasă doar literatura al cărei mediu e virtual sau, metaforic, toată literatura – toată, în definitiv, care nu mai recunoaşte legitimitatea clasică a postumităţii. În asemenea condiţii (paradoxale sau nu), literatura virtuală, în înţelesul – metaforic – de literatură eminamente antumă, ar însemna sfârşitul literaturii în general: a oricărui tip de literatură. Fiindcă literatura virtuală – fie în sensul ei restrâns, fie în sensul ei lărgit şi, deci, metaforic – nu poate fi „virtuală” dacă nu este şi integral „antumă”; şi fiindcă literatura numită şi devenită astfel nu poate fi astfel decât în măsura în care renunţă la cenzura deopotrivă externă (editorială) şi internă (auctorială); şi fiindcă abdicarea de la standardele literaturii pare – cel puţin pare – a fi permisă – şi chiar necesară pentru atingerea standardelor specifice literaturii virtuale –, literatura per se – fie, prin metaforizare, integral virtuală, fie doar parţial virtuală – nu poate să evite primejdia de a recădea în text; şi fiindcă textul subordonează logic literatura; şi fiindcă literatura subordonează estetic textul; devine extrem de limpede faptul că literatura în sine, dacă va fi înţeleasă doar ca text în sine, poate dispărea în întregime. Căci, foarte pe scurt exprimat paradoxul (sau nu) deja anunţat şi detaliat, preeminenţa textului care subordonează logic literatura asupra literaturii care subordonează estetic textul poate să ducă la pieirea omologată a literaturii ca atare. Şi, fără literatură ca atare, nu poate exista nici literatura virtuală.

*

Există şi în mediul tradiţional, celulozic, al literaturii posibilitatea antumizării ei totale. Este, însă, o antumizare efectuată nu de autor (şi făcută nu din perspectiva lui), ci de un editor târziu (şi făcută din perspectiva lui), care publică în Opere complete absolut tot ce persoana respectivă a scris în viaţa sa: inclusiv textele care nu au nicio legătură cu literatura per se. Dar asemenea antumizări sunt complet false: ele falsifică atât linia temporală a creaţiei în discuţie, cât şi intenţia originară a creatorului în cauză. Oricum, atari situaţii sunt extrem de rare; şi sunt rezervate în exclusivitate numelor mari ale literaturii; a căror literatură, deşi celulozică la bază, în timp se preface, printr-un proces asemănător metaforizării, într-o adevărată literatură virtuală.

*

Mai înainte îţi spuneam că literatura virtuală presupune un efort sisific pentru a-i îndeplini principalul deziderat ideologic: antumizarea ei definitivă. Dar literatura virtuală presupune şi un efort constant: dacă vrei să faci literatură virtuală, dacă vrei ca propria ta literatură să capete numele – deplin justificat – de literatură virtuală, atunci află de la mine că niciodată, cât vei mai scrie, nu vei mai avea parte de relaxare în ceea ce priveşte clasificarea lucrărilor tale; cum ai terminat una, încredinţează-te că o publici undeva; şi că ea devine, prin actul tău unilateral, antumă; şi încearcă în continuare, indiferent cât de prolific eşti, să nu pierzi şirul niciuneia; căci, te anunţ ca să nu zici că nu ai ştiut, e suficient numai o dată să uiţi să-ţi apară una ca literatura virtuală, pe care ai slujit-o neîncetat, să dispară ca o sfară; fiindcă, iarăşi nu ai voie să nu ţii minte, dacă se întâmplă ca taman bucata respectivă s-o fi rătăcit prin manuscrise, literatura virtuală e compromisă iremediabil; dar cineva tot o va găsi cândva; şi, dând peste ea, chiar încetează să mai conteze dacă intră în circuit sau, dimpotrivă, rămâne neatinsă – şi nepusă în circulaţie – acolo unde singur ai lăsat-o.

*

Dacă literatura virtuală, extrasă din mediul său electronic, poate fi şi o metaforă pentru întreaga literatură antumă, literatura virtuală poate fi o metaforă şi pentru adevărul pe care îl concentrează în miezul ei teoretic: antumitatea radicală. În fond, orice spusă zicere-i, momentan, doar un exerciţiu despre cum ar trebui să fie literatura virtuală abia apărută pe firmamentul tuturor formelor posibile ale literaturii ca atare. Adevărul e că, deocamdată, nimeni nu ştie ce înseamnă – ce ar trebui să însemne – literatura virtuală. Pur şi simplu mediul în care ea circulă să fie suficient pentru a o legitima ca literatură „virtuală”? Eu unei asemenea întrebări i-am mai dat răspuns: forma nu poate determina întreg conţinutul; pe care, în consecinţă, să-l şi numească. E adevărat, ar fi fals, în orice împrejurare, ca forma să numească conţinutul; literatura virtuală nu poate fi, deloc, o excepţie: literatura virtuală nu poate fi literatura care, indiferent prin ce împrejurare, ajunge să circule exclusiv în mediul electronic; şi căreia, astfel, ajunge să-i poarte, în exclusivitate, numele. Eu deja m-am împotrivit unei atari stări de fapt; unei asemenea teorii nominale; unei, practic, năstruşnicii paradigmatice; unei ghiduşii, aparent, revoluţionare. În plus, eu nu doar am fost împotriva unei simplităţi anormale; eu am venit cu o propunere clară şi cât mai îndepărtată de modelul impus, bănuiesc, din pură comoditate; am zis că literatura virtuală este literatură virtuală numai în măsura în care renunţă complet la partea ei postumă şi devine integral antumă. Iar, ca mijloc de verificare a unui asemenea adevăr, am propus următorul test: dacă literatura virtuală este sieşi transcendentă – dacă îşi poate transcende mediul natural – dacă, mai exact, conţinutul literaturii virtuale îşi poate menţine independenţa faţă de forma literaturii virtuale –, atunci, dacă se pot îndeplini condiţiile de bază ale literaturii virtuale ca literatură virtuală, literatura per se – sau orice parte componentă a sa – poate oricând să devină literatură virtuală. Deci literatura virtuală trebuie să fie transcendentă ca să se poată califica drept literatură virtuală; ceea ce o face, am deja senzaţia, categorial superioară tradiţionalei literaturi celulozice – sau gutenbergice, după preferinţă. Şi, fiind momentan doar un simplu exerciţiu de imaginaţie teoretică – şi de asertivitate funcţională – literatura virtuală, aşa cum am insistat aproape pretutindeni, funcţionează – şi pare să funcţioneze minunat astfel – în registru mai degrabă metaforic (şi, pe alocuri, fals) decât într-unul denotativ. Inventariindu-le, am observat că există cel puţin încă un mod metaforic – sau fals – în care literatura virtuală poate să funcţioneze – şi chiar funcţionează. Dacă principalul rol al antumităţii radicale a literaturii virtuale e să recupereze din manuscrise tot materialul de regulă postum şi postumizabil al unui autor, un alt rol al antumităţii radicale a literaturii virtuale – cu siguranţă secundar şi cu desăvârşire metaforic (sau fals) – ar fi de a inventa, pur şi simplu, fragmentele manuscrise pe care literatura virtuală le fereşte de la postumizare forţată; şi pe care le salvează prin antumizare asumată; şi care îi dau literaturii virtuale baza de plecare către adevărata literatură virtuală; şi legitimitatea de care trebuie să aibă nevoie dacă vrea să devină cu adevărat literatură virtuală. A le născoci fiindcă, deocamdată, şi literatura virtuală per se e doar o simplă născocire.