Un om. Omul. Om.
Substantivele care nu sunt articulate nici hotărât, nici nehotărât au ceva straniu în ele: sunt indefinite şi definesc generalul în cel mai mare grad posibil nu numai din punct de vedere strict gramatical, ci şi din punct de vedere emoţional.
Când spui un om, ştii că e vorba despre cineva pe care nu îl cunoşti sau prea puţin îl cunoşti şi, de aceea, nu prea ai multe emoţii în legătură cu persoana lui; emoţiile pe care le-ai putea avea în ceea ce-l priveşte, dacă totuşi există, sunt prea slabe şi chiar firave pentru a determina în tine un răspuns emoţional la întrebarea ontică pe care un om – acel om, oricine ar fi el – ţi-a adresat-o.
Dimpotrivă, când spui omul, ştii prea bine la cine te referi şi la cine te gândeşti şi, exact de aceea, emoţiile pe care omul pe care îl cunoşti atât de bine ţi le trezeşte sunt mult prea puternice pentru a nu te obliga – aproape – să nu-i răspunzi pe deplin emoţional la întrebarea ontică pe care omul respectiv a ridicat-o, pentru mai buna ta lămurire, în chiar persoana lui atât de familiară ţie. Când om este articulat, într-un fel sau altul, eşti stimulat emoţional, mai mult sau mai puţin, şi emoţiile pe care fenomenul de determinare lingvistică ţi le trezeşte – ţi le trezeşte pentru că însăşi determinarea substantivală, în plusul sau în minusul ei articulatoriu, le-a inculcat în tine.
Dar, când zici om şi nimic mai mult, emoţiile pe care un om sau omul ar trebui să le deştepte în tine nu mai există sub nicio formă. Om este echivalentul vidului emoţional în care intri şi din care numai determinarea lui într-un fel sau altul te-ar putea scoate. Om este corespondentul necunoaşterii absolute, fără întrebări ontice şi fără răspunsuri emoţionale, de care nu ar trebui să ai nevoie nici în contexte, strict din punct de vedere lingvistic, generale. Om simbolizează neantul pentru care generalul absolut este un eufemism prea puţin utilizat.