Urechea stângă a modernismului
„…con la mitad de la oreja…” DQ, I, 9.
Figura lui van Gogh este oglindită, nu ştiu de ce, astfel încât să-ţi dea impresia că urechea pe care şi-a mutilat-o ar fi cea dreaptă. Imaginea este corectată prin eliminarea efectului de oglindire din reprezentarea de sine a chipului său, astfel încât urechea cu adevărat mutilată devine cea stângă. Şi încă un amănunt extrem de interesant: ambele urechi, atât cea ficţională, cât şi cea reală sunt tăiate în două jumătăţi practic egale, cu deosebirea notabilă că, urechii ficţionale, jumătatea secţionată nu-i este precizată, putând fi atât cea de jos, cât şi cea de sus, pe când urechii reale i se indică foarte clar jumătatea dăruită unei prostituate: cea de jos, lobul urechii. Urechea ficţională este obiectul unei acţiuni active, iar urechea reală este subiectul unei acţiuni pasive.
Cele două urechi, una fictivă şi cealaltă reală, prima fiind mutilată indeterminat şi a doua – determinat, una suferind o tăiere activă, iar cealaltă – o tăiere pasivă, prima auzind sunetul secţionării de la depărtare, a doua – de aproape, ajung să simbolizeze două tipuri diferite de cultură: una, rezemându-se pe verosimil şi pe real, deşi e ficţională, chiar ar putea să reprezinte predispoziţia epistemologică spre cunoaştere specifică modernismului, iar cealaltă, bazându-se pe imaginar şi pe introspecţie maladivă, fie şi reală, ar putea foarte bine să reprezinte predispoziţia ontologică spre în-fiinţare specifică postmodernismului (Brian McHale). Faptul că, în ambele cazuri, urechea mal-tratată şi, în consecinţă, mal-figurată (în urma unei trans-figurări atât fizice, cât şi simbolice) este cea stângă, mă face să mă gândesc la posibilitatea ca acest lucru să reprezinte latura negativă a modernismului, în înţelesul lui etimologic de modernism sinistru. Înţeleg, desigur, prin „latură negativă” capacitatea modernismului de a nega absolut totul, pornind de la trăsăturile lui constitutive (Hugo Friedrich) şi terminând cu însăşi esenţa şi chiar tradiţia sa în definitiv a-, sau anti-modernă. Prin contaminare logică, şi modernitatea a devenit negativă atunci când a laicizat întreaga lume tradiţională, dându-i alt caracter şi altă funcţionalitate şi chiar substituind-o cu o altă lume, aparent alta, dar în mod fundamental aceeaşi, numai că altfel „lumeificată” (Blumenberg), dar şi atunci când s-a rupt definitiv şi ireconciliabil de eonul lumii tradiţionale, luând cu sine, în clipa cezurii, şi posibilitatea ultimă de re-alipire la ea (Blumenberg). De aici şi până la decuplarea lumii postmoderne de lumea modernă, de care vorbeşte Habermas, nu a mai fost decât un pas, şi acela relativ uşor de imprimat pe nou formatele, în eonul modernităţii, lumi recent despărţite: lumea modernă de lumea postmodernă.
Revenind la urechea stângă a modernismului, este clar faptul că elementul iniţiator al cezurii e laicizarea lumii cu pretenţia nedisimulată de a crea, prin laicizare, două lumi din una, una care să păstreze tensiunile ei latente şi deci negative înainte de fractură, şi cealaltă care să-i depoziteze pulsiunile fremătânde şi deci pozitive de după fractură. Laicizarea şi încununarea ei, decuplarea chiar şi de principiile fondatoare ale laicizării, reprezintă, de fapt, abandonarea cavalerismului în favoarea spiritului pragmatic care i-a luat locul. Şi cavalerismul este inversul laicizării, în sensul în care primul termen tinde spre lumea tensiunilor latente, iar cel de-al doilea termen tinde spre lumea pulsiunilor fremătânde.