jurnal.eidotomic

un proiect EgoPHobia

Rememorări, reconsiderări, reiterări… (1)

Published on February 24, 2012

Da, m-a toropit melancolia. Răsfoind întreaga mea arhivă de scrieri avortate, brutal, fiecare, într-un alt moment al conceperii, m-au întâmpinat, în vastitatea lor nefinisată, texte cărora nu le-a fost dat să fie nici terminate, nici publicate.

Şi, privindu-le direct în necizelaţii lor ochi manuscrişi, îmi dau pe neaşteptate seama că stau faţă în faţă, la modul concretissim pe care mi l-aş fi îndrăznit a-l visa, cu, probabil, şansa irepetabil exemplară de a smulge, din teoria cumva blocată în propria sa îngălare abstractă, tot ce mi-am închipuit că adevărata literatură virtuală ar chiar putea – fiindcă-n 2012 musai trebuie – să fie.

Mă abţin – cât îmi permite de tare încordarea muşchilor oculari – să intru în aceleaşi amănunte ale, totuşi, încă, şi în nu mică măsură, netestatei concepţii despre literatura virtuală per se. Ţin minte că le-am pomenit pe toate – şi în toate am intrat până-n ultimul adânc pe care li l-am văzut – atunci când m-am ocupat de ele; atunci când, în premieră, mi-a venit insolita idee că literatura virtuală, dacă (se) vrea cu adevărat funciar virtuală, trebuie neapărat să fie – să poată fi în orice moment al existenţei sale – exclusiv antumă. Deci, literatura genuin virtuală ar fi literatura, concluzionam eu, care nu (mai) are de ce – oricum ne(mai)putând – să fie şi postumă.

Căutându-mi, aşadar, foile virtuale, direct în necizelaţii lor ochi manuscrişi, mi-am mai dat seama de ceva; e vorba de un lucru tot atât de important cum a fost şi conştientizarea faptului că, iată, şansa de-a transforma în realitate fosta-mi odată idee insolită nu s-a arătat niciodată mai prielnică împlinirii ca în plină toropeală melancolică: ale cărei întinderi necunoscute încă le parcurg. Mă refer la efortul, aproape sisific, pe care autorul specific literaturii cu adevărat virtuale e obligat să-l depună – şi să nu-l abandoneze indiferent de cât de greu îi e – dacă vrea să-i rămână, în totalitate, opera antumă. E o trudă intensă şi continuă menţinerea permanentă în literatura virtuală. Nu este, asemenea literaturii tradiţionale – care se împarte şi într-o parte antumă, şi într-o parte postumă –, pasivă şi complet dependentă de capriciile – întotdeauna tardive şi, în esenţă, istorice – ale destinului: oricum s-ar învrednici el să apară. Dimpotrivă: literatura realmente virtuală este – şi nu are încotro decât să fie întocmai – complet activă şi integral independentă de forţe exterioare precum destinul. Autorul firesc – natural – al literaturii virtuale e cât se poate de obligat să fie – mai degrabă să se simtă – conştient de lupta pe care o dă, în fiecare moment al existenţei literaturii sale, pentru a o feri – pe ea – să recadă în formele încă atât de îmbietoare ale vechii literaturi; căreia, tot provizoriu, continui să-i zic „tradiţională”.

Postumitatea literară – şi a literaturii – e condamnată să dispară de tot; numai după ieşirea ei definitivă din scena literară – şi a literaturii – va izbândi, cu adevărat, şi literatura virtuală per se. Dar autorul care o face, desface şi reface, împreună cu întreaga lui sumă auctorială, are datoria să nu uite vreodată să fie conştient de uriaşa-i responsabilitate: să lupte, împotriva fiecărui moment pe care l-ar putea, de pildă, dedica siestei, pentru antumitatea – şi desăvârşita antumizare – a literaturii lui personale ca parte integrantă a literaturii cu adevărat virtuale.

Deocamdată, nu ştiu dacă şi alţii procedează la fel. Sau dacă sunt şi alţii dispuşi şi dornici să-mi calce pe urme ca să întrupăm, odată pentru totdeauna, spectrul literaturii virtuale; care, în pragul crizei mele de melancolie, se pare că numai pe mine m-a bântuit. Bineînţeles, voi şti pe măsură ce viitorul se dezbară, treptat, de trecut.

Până una alta, însă, iată şi contribuţia mea la întărirea literaturii virtuale: aduc, în circuitul antum al literaturii mele personale, un fragment care, dacă nu ar fi apărut necesitatea înfiinţării literaturii virtuale fix cum mi-am imaginat-o eu, ar fi putut fi citit, fără nicio îndoială, mult în interiorul postum – şi cu desăvârşire postumizat – al propriei mele posterităţi.

Reflectându-se, după toate probabilităţile calculatorii prezente, cel mai limpede înapoi la mine în privire, necizelaţii ochi manuscrişi ai următoarelor foi virtuale au fost singurii care mi-au captat – fie şi deocamdată – atenţia:

1

Voi fi, aşadar, cât se poate de scurt şi pe cât îmi stă în puteri la obiect: ce este disecţia pentru corp este eidotomia pentru minte.

În traducere: eidotomia este o disecţie intelectuală, dar nu şi a intelectului.

În consecinţă, eidotomia rămâne să fie (şi să însemne) o disecare a gândurilor (ce-i drept, numai a celor de provenienţă pur intelectuală) sau, mai pe înţelesul tuturor, o simplă despicare a firului în patru: o (reiterantă) critică a chibritului.

Totuşi, atât despicarea firului în patru, cât şi critica chibritului, oricât de nobile ar fi ele în scop şi oricât de elitist ar fi produse, nici nu se pot identifica în întregime, nici nu se pot suprapune întru totul eidotomiei, pentru că ele se ocupă şi de acele gânduri care nu-s integral de sorginte intelectuală.

Ce desparte „oralitatea” despicării firului în patru şi a criticii chibritului de caracterul „scriptural”, şi deci „educat”, al eidotomiei este, în fond, originea diferită a gândurilor per se. Însă, dacă lucrurile stau chiar aşa, atunci eidotomia funcţionează pe baza unei taxinomii a gândurilor (şi, cu adevărat, numai pe baza unei singure părţi a ei, clar limitată cantitativ, deşi, probabil, superioară calitativ), şi nu pe baza gândurilor însele, aşa cum sunt ele emanate de minte, în starea lor virginal cognitivă, înainte de-a fi avut timp să se departajeze în „gânduri intelectuale” şi în „gânduri banale”: când nu puteau să existe decât a priori ca gânduri „taxinomizante” sau „taxinominabile” într-o taxinomie complet funcţională a gândurilor pur intelectuale. Şi, dacă eidotomia este, cum şi pare a fi, nimic altceva decât un efect strict livresc al unei taxinomii a gândurilor, şi nu gândurile însele, atunci ea nu mai poate fi pentru minte ce e disecţia pentru corp, pentru că disecţia se aplică corpului unitar şi nu face nicio selecţie prealabilă a părţilor trupului meritând a fi disecate, în vreme ce eidotomia pare a se aplica minţii complet discreţionar: în urma unor preferinţe prestabilite şi ca urmare a unei taxinomii clare a gândurilor, din care numai o anume categorie de gânduri este (sau doar pare) eligibilă pentru operaţia eidotomică ulterioară. Deci eidotomia nu poate fi o disecţie intelectuală atât timp cât se bazează pe o taxinomie a gândurilor, şi nu pe înseşi gândurile în starea lor originară, care le-a clasificat deja în funcţie de provenienţa lor intelectuală. Şi, dacă eidotomia nu reuşeşte să se impună ca disecţie intelectuală, pentru că disecă gândurile preferenţial (şi nu arbitrar), în funcţie de sorgintea lor, cuprinsă într-o taxinomie a gândurilor, deci într-un ansamblu categorial meta-cognitiv, atunci ce altceva ar putea fi?

2

Chiar dacă nu este (sau nu poate fi) o disecţie intelectuală, ea totuşi continuă să fie şi, în consecinţă, să funcţioneze ca disecţie mintală. Însăşi natura sa rămâne tangentă disecării. Astfel, dacă eidotomia nu poate să disece gânduri, atunci e posibil ca ea să poată diseca amintiri.

Atât gândurile, cât şi amintirile, e cert, îşi au sediul în minte, ceea ce înseamnă că eidotomia este, în esenţă, o disecţie mintală. Al doilea argument pentru care eidotomia este, de fapt, o disecţie mintală, şi nu intelectuală, constă în faptul că amintirile nu au cum să fie, în mod direct, şi „intelectuale”, şi „banale”, aşa cum am demonstrat că sunt gândurile. Ele, amintirile, întorcându-se pe dos, devin ori „intelectuale”, ori „banale”, dar exclusiv prin derivaţie: am o amintire despre o lucrare de logică matematică, însă niciodată n-aş putea spune că am o amintire logic(ă) matematică, aşa cum, foarte natural, dacă m-a preocupat domeniul, aş putea oricând avea un gând logic matematic, şi nu despre logica matematică, ceea ce ar fi redundant.

În fond, a spune că ai un gând logic matematic mi se pare a fi identic cu a spune că ai un gând despre logica matematică. Singura diferenţă, insignifiantă din perspectiva naturii înseşi a gândurilor, este de ordin stilistic şi, accentuând diferenţa exclusiv lingvistică, chiar de ordin poetic. „Un gând despre logica matematică” ar putea fi considerat şi un vers dintr-o poezie, să zicem, de inspiraţie barbiliană. În schimb, a spune că ai o amintire logic(ă) matematică îmi pare a fi, în cel mai rău caz, un nonsens (ori chiar un paradox), iar, în cel mai bun caz, o licenţă poetică (fie şi o exprimare eseistică), în vreme ce a spune că ai o amintire despre logica matematică nu poate însemna decât evocarea unei experienţe (al cărei gen nu aduce nimic în plus reminiscenţei în sine), pe care ai avut-o în urma contactului cu această disciplină.

Aşadar, eidotomia nu poate fi o disecţie intelectuală, deşi este o disecţie mintală. Adică, ea nu poate diseca gânduri, chiar dacă poate să autopsieze mintea producătoare de gânduri, dar, pe de altă parte, se pare că are cum să disece amintiri, pe care tot mintea le produce.

Atunci ce altceva ar putea, eidotomia, rămâne?

Filed under: jurnal eidotomic
Tags: ,

Comments are closed.