jurnal.eidotomic

Oare, mă întreb, există un ateism cultural românesc?

Prin „cultural”, desigur, mă refer la ateismul teologic, filosofic, literar, etc., care nu are absolut nimic de-a face cu genul de ateism, să-i zicem, social, frecventabil şi frecventat în afara Discursului (în toate nuanţele şi afiliaţiile sale) de tot felul de anomiali aflaţi şi în afara Societăţii.

Pe scurt, mă refer la ce aş numi ateism apofatic, pe care l-aş rezuma în sentinţa atât apofatică în nuanţă, cât şi atee ca sens: „Dumnezeu nu e Dumnezeu”. (Ca foarte scurtă paranteză, însă cu un potenţial cu mult peste întinderea sa interogativă: ateismul ar putea, oare, să fie şi catafatic şi să funcţioneze la fel de bine, ca ateism, şi catafatic?)

Dar, pentru ca acest tip de ateism exclusiv cultural şi congenital discursiv să funcţioneze în spiritul şi în litera sa (pe care încă nu le-am identificat), aş adăuga imediat: „Dumnezeu nici nu e nimic altceva decât Dumnezeu”.

Revin la întrebarea mea de bază: există, aşadar, un astfel de ateism şi în cultura română?

Un ateism care, în mod esenţial, să nu-i facă rău lui Dumnezeu, ci numai ideologiei teiste (în toată varietatea sa istorică şi dogmatică), care îl reprezintă (descrie, întruchipează, etc.) în toate felurile cunoscute nouă prin teologie şi prin filosofie – în primul rând.

Un ateism care, la rigoare, să nu fie – şi să nu devină – altceva decât, momentan, o erezie şi, probabil, o sectă auxiliară, iar, pe termen lung, o religie secundă, o ireligie în sensul propriu al cuvântului (dar şi în sensul autonom al conceptului).

Un ateism care, dacă nu crede în faţa lui Dumnezeu pe care o văd toţi aceşti credincioşi în Dumnezeu, să creadă atunci în cealaltă faţă a lui Dumnezeu, oricare ar fi ea: un ateism autentic janusian, căruia să-i funcţioneze numai acea parte care, în prezent, nu funcţionează.

Deci, la un astfel de ateism mă gândesc: la un ateism profund religios în ireligiozitatea sa autentică, care n-ar putea fi astfel decât înăuntrul Discursului pe care Societatea se bazează şi pe care Societatea a fost construită.

Deocamdată, n-am cunoştinţă dacă un asemenea ateism există – sau ar trebui să existe – şi în cultura română. În mod cert, în Occident el există – pentru că trebuia să existe – de multă vreme. De fapt, în Vest el este atât contemporan, cât şi omolog cu teismul: credinţa în Dumnezeu. Categoric, în Occident, ateismul nu este decât cealaltă faţă janusiană a lui Dumnezeu şi a credinţei în Dumnezeu. Împreună cu teismul şi cu singura, încă, credinţă acceptată şi acceptabilă în Dumnezeu, el formează adevărata fides Iani, a cărei jumătate funcţionabilă ar trebui să funcţioneze şi în cultura română.

Totuşi, în numele lui Dumnezeu, s-ar cuveni să avem şi noi, în propria noastră cultură, parte de avantajele şi de beneficiile celeilalte părţi, mereu obnubilate şi absconse, a acestei fides Iani, pe care ultra-conservatorul ortodoxism românesc a avut fără încetare şi întotdeauna grijă s-o tăinuiască şi, de câte ori i-a fost la îndemână, s-o reducă la dimensiunile intelectuale ale unor simple fleacuri.

Însă, aşa cum deja se vede, dimensiunea atee a credinţei în Dumnezeu, ateismul apofatic la care fac referire, pare – şi mai degrabă este – primordial şi indispensabil într-o Societate care se bazează pe Discurs şi într-o Societate care este construită pe Discurs.

Ca întrebare secundară: a ajuns, oare, România capabilă să îmbrăţişeze ateismul apofatic şi să-l înţeleagă ca sursă de progres?

Oare, mă întreb, ar putea cultura română să fie deja atât de matură încât să înceapă să integreze în structurile sale de adâncime (ultra-ortodoxe sau nu) şi cu mult prea neglijata – încă – jumătate atee a credinţei în Dumnezeu?

Ca român, nimic altceva nu m-ar încânta mai tare decât să ştiu că România în sfârşit împământeneşte – românizează – întreaga fides Iani în toate consecinţele sale.