O analogie
Să discutăm, dacă primeşti, despre ceva tulburător. Recunosc şi în faţa ta că m-am frământat mult în căutarea unui răspuns, a unei rezolvări care să închidă, ca într-un cerc, neliniştea mea prezentă. N-am găsit nimic. Totul a rămas deschis, inclusiv ce m-a pus atât de tare pe gânduri.
E un lucru pe care, aproape, n-am curajul să-l mărturisesc. Dacă aş crede în ce mi-a provocat o atare discontinuitate în mediocra mea tihnă zilnică, aş fi complet ruşinat să o recunosc de faţă cu toată lumea, care n-a fost întreruptă în ce crede mai de nimic asemănător. Dacă n-aş crede în lucrul care m-a scos din siesta mea veşnic meschină, aş fi din cale afară de furios pe mine însumi că n-am îndrăznit şi mai devreme să spun ce am de spus chiar în prezenţa lumii întregi, căreia nici prin minte nu i-ar trece să nu creadă în ce eu aş fi tentat să nu cred deloc.
Oricum aş lua-o, vezi bine, aş cădea prost. Şi nu mi-aş putea-o ierta nici eu, nici lumea toată, care, fiindcă nu şi-a greşit cu nimic, nu ar avea de ce să se ierte pe sine.
Şi n-am dormit toată noaptea; şi, cu cât mai mult îmi afundam în orbite ochii ca să forţez somnul să-şi intre mai repede în rol, cu atât mai tare mă afundam în dilema mea. Până când s-a crăpat de ziuă, m-am chinuit în toate felurile să găsesc răspunsul sau rezolvarea care m-ar fi scăpat de cercul în care neliniştea mea curentă mă tot învârte. Se luminase bine de ziuă, iar soarele îngălbenise deja un pic ultima ceaţă neagră a nopţii când eu încă mă chinuiam să scap, oricum, numai să scap de ce mă tulburase atât de profund. Degeaba, însă. N-am reuşit şi pace. Tot chinul meu a fost în zadar. Pe măsură ce ziua a înaintat tot mai mult în timpul ei firesc, eu m-am poticnit tot mai tare între cele două opţiuni pe care le aveam la dispoziţie, cărora nu le găseam, niciuneia, drumul drept către alegerea potrivită.
Într-un târziu, am renunţat. Acum, şi după târziu, nu mai văd chiar niciun rost să discutăm despre ce nu-mi dă pace, chiar dacă tu chiar primeşti.
La ce bun să mă mai agit? Nu mai bine să mor aşa? În fond, viaţa întreagă e încorsetată în tot felul de probleme fără de rezolvare: fără de scăpare. Nu? De exemplu tu. Spune-mi, dacă primeşti, care a fost ultima încercare a vieţii tale pe care ai înlăturat-o atât de uşor, încât ai fi zis, dacă n-ai fi ştiut, că a fost doar un fum de ţigară căruia i-ai făcut vânt, uşor, cu mâna? Vezi? Vezi? Aşa că mai bine mă las pradă întregului cosmos de aporii, care fac din viaţă un adevărat haos, şi închid, uşor, ochii…
Şi, totuşi, dacă încă primeşti, trebuie să-ţi spun ce mă omoară, încet, dinăuntru înspre afară. E ca şi cum ceva m-ar măcina, strat cu strat, ca să nu mai rămână din mine, probabil, decât o piele uscată. Până, deci, să înceapă să-mi placă gustul de pudră organică al propriei mele morţi, să primeşti, rogu-te, să discutăm despre ceva tulburător.
E ceva care, dacă ar chiar exista, m-ar salva automat de la o moarte neînchipuit de granulată în consecinţele ei. E ceva care, dacă n-ar exista, m-ar lăsa să mă chinui până o să prind gustul chinului, când nu m-ar mai lăsa să mă chinui în continuare ca să mă şi bucur de gustul, proaspăt descoperit, al chinului.
E ceva care e foarte greu de pus în cuvinte. Inefabil, aproape. Exprimabil, totuşi.
Mă gândesc că, dacă aş fi în stare să-l verbalizez într-un fel sau altul, aş putea şi să găsesc vreo ieşire, neobservată în timpul nopţii, din cercul angoasei mele: din, până la urmă, întreg cosmosul aporiilor rutiniere al haoticelor noastre vieţi de zi cu zi.
Mă gândesc că, astfel, aş putea crea o breşă în însăşi normalitatea existenţei umane, pe care, uşor, să încep s-o macin dinăuntru înspre afară. Dar repede, înainte să prindă gustul de pudră al propriei sale morţi, şi încet, până nu va mai rămâne din ea decât o piele uscată.
Ajung la concluzia inevitabilă că numai o analogie ar fi suficient de polivalentă ca să dea glas întregului spectru al disperării mele. Numai o analogie e capabilă să convertească inefabilul aproape în exprimabil totuşi. Numai o analogie e capabilă să detensioneze capetele optative ale oricărei dileme. Numai o analogie e capabilă să întoarcă cosmosul la haos şi normalitatea la anormalitate. Numai o analogie e capabilă să conţină, în sine, răspunsul şi rezolvarea la ceea ce n-am reuşit nici să răspund, nici să rezolv. Analogia următoare, mai exact, e singurul mod în care verbalizarea de care aveam nevoie mi s-a arătat:
Dacă scriitorul este pentru scriitură ce Dumnezeu este pentru om, cum se face de creatul îi supravieţuieşte întotdeauna creatorului?