jurnal.eidotomic

Ai observat cum sunt, în general, oamenii? Mai ales cei aparent imuni sau mai puţin afectaţi de misteriosul duh al progresului de tip iluminist, modern sau, dacă preferi geografiile culturalizante, occidental.

Cel puţin ăştia din urmă au devenit mai oneşti cu ei înşişi…

Fireşte, nu mă refer la onestitatea imediată, retoric socializabilă, care, prima, iese la suprafaţa fiinţelor noastre prin tot felul de tropi civilizaţionali ca deja nebăgatele în seamă formule „Bună ziua!”, „Ce mai faceţi?”, „Vai, dar ce amabil sunteţi!” şi altele, multe, din acelaşi registru de figuri plin de metaforele tocite ale entropiei umane.

Desigur, aveam în minte un cu totul alt gen de onestitate, ontică, dacă vrei, care nu are legătură cu dimensiunea noastră superficial lingvistică. Vorbeam de onestitatea mai puţin sau chiar deloc vizibilă, care ne adânceşte fiinţa esenţială cu exact distanţa pe care o coboară în profunzimile sale. Este, în orice caz, onestitatea paradoxal ipocrită a omului în starea lui naturală, care stă şi sălăşluieşte sub limbă: sub limba care, uneori, o păstrează ca atare, iar, alteori, o îmbracă în straturi succesive de ipocrizie în special lingvistică. Ei bine, în virtutea unui contact atât de îndelungat cu duhul progresului, ăştia din occidentul cultural s-au lepădat, încet dar ferm, de aproape orice formă istorică de ipocrizie transmisibilă în special prin limbă.

Spre deosebire de ei, ăştilalţi, noi din orientul cultural, care, istoric, am rezistat cu stoicism adevăratelor influenţe metamorfice ale duhului progresului, am rămas aceiaşi indivizi profund bipolari şi schizoizi şi dihotomici şi dualişti. Noi, fiindcă duhul progresului a trecut, epi-dermic, peste capetele noastre, cărora nu a prea reuşit să le influenţeze, prea mult, orientarea intelectuală, ne-am menţinut în vechea noastră onestitate imediată şi retoric socializabilă. În absenţa profundelor efecte ale duhului progresului asupra fiinţelor noastre, n-am mai fost în stare să ne depăşim obişnuitele uzanţe şi bune maniere şi n-am mai fost în stare să devenim, şi noi, oneşti cu noi înşişi în sensul sub-lingvistic şi supra-ontic atins, deja, de ăilalţi. În schimb, noi am preferat să jucăm, imuabili, între limitele paremiologice ale zicerii Ce-i în guşă, şi-n căpuşă, căreia, de fapt, numai i-am simulat limitele civilizaţionale pe care ar fi trebuit să le depăşim şi să le trecem de cel puţin două secole. Astfel, predicând şi făcând, imens, caz de pretinsa noastră onestitate „adevărată”, n-am mai fost sinceri nici faţă de ce-am găsit în guşă, nici faţă de ce-am găsit în căpuşă. Am continuat să ne minţim pe noi înşine şi n-am contenit din esenţiala noastră fire bipolară şi schizoidă şi dihotomică şi dualistă. Am ratat marea unificare a conţinuturilor atât din guşă, cât şi din căpuşă. Dacă îi pătrundeam, şi noi, duhului progresului de tip iluminist, modern sau occidental spiritul fundamental onest, am fi izbutit, fără îndoială, să ştim şi ce-i în guşă, şi ce-i în căpuşă, dar, înainte de toate, şi Ce-i în guşă, şi-n căpuşă. Cum, însă, nu putem trece, încă, în răbojul fiinţelor noastre şi această victorie asupră-ne, trebuie să ne mulţumim, deocamdată, să ştim fie ce-i în guşă, fie ce-i în căpuşă. Pe rând şi în completă izolare una de alta. Duhul progresului, pe de altă parte, ne-ar fi permis să avem o viziune juxtapus unificată a propriei noastre onestităţi: să ştim ceea ce tânjim să cunoaştem şi în întregime, şi cu sinceritate. Fără să pretindem, aşa cum, practic, facem întotdeauna, că suntem atât integri, cât şi autentici. Fără să mai fie necesar să ne tot auzim cum ne livrăm, retoric socializabil, minciuna supremă a fiinţei noastre: „Vai, dar ce integri suntem!”, „Of, dar cât de autentici mai putem fi!”.

Din păcate, nu suntem nici integri, nici autentici. Niciodată n-am ştiut nici în întregime, nici cu sinceritate lucrurile pe care, în fond, tot noi vrem să le ştim. Te întrebi, probabil, cum se poate una ca asta, nu? Îţi pui, mă gândesc, nenumărate întrebări despre ce se întâmplă cu noi. Ştii, totuşi, că doar la una dintre întrebările care te frământă vei şi căpăta un răspuns. Dintre toate pe care, în gând, le-ai formulat, o singură întrebare va face, în fond, legătura între cum sunt, în general, oamenii şi de ce sunt, în particular, aşa.

În general, oamenii sunt exact ca noi: bipolari şi schizoizi şi dihotomici şi dualişti. Într-un cuvânt, impredictibili. Oscilând între un pol şi altul al bipolarismului lor şi între o schizoidie şi alta a schizofrenismului lor şi între o tomie şi alta a dihotomismului lor şi între o unalitate şi alta a dualismului lor. Pendulând, haotic, de la un pol la altul şi de la o schizoidie la alta şi de la o tomie la alta şi de la o unalitate la alta şi niciodată instalându-se, definitiv, fie pe un pol, fie pe altul; fie într-o schizoidie, fie în alta; fie într-o tomie, fie în alta; fie într-o unalitate, fie în alta. Incapabili, la nivel sub-lingvistic şi supra-ontic, să se hotărască, o dată pentru totdeauna, care dintre cei doi poli şi care dintre cele două schizoidii şi care dintre cele două tomii şi care dintre cele două unalităţi îi convine şi care nu; în care se poate simţi confortabil şi în care nu; în care se poate adapta, în întregime şi cu sinceritate, şi în care nu; care îi prieşte şi care nu.

În general, oamenii sunt deci aşa. Atunci şi occidentalii ăştia culturali trebuie să fie la fel. În cel mai rău caz, trebuie să fie cam la fel. În fond, n-au de ales: doar sunt tot oameni, nu? Oameni ca noi.

Ei bine, nu exact. Cu siguranţă, sunt, şi ei, oameni. Iar oameni sunt şi orientalii ăştia culturali a căror fiinţă profundă am confiscat-o. Suntem oameni cu toţii, dar în conţinutul unei diferenţe fundamentale. Ei au devenit, prin acţiunile repetate de antropoformare iluministă, modernă sau, dacă preferi, occidentală ale duhului progresului, oneşti cu ei înşişi. Cel puţin, mai oneşti cu ei înşişi. Noi, în schimb, am ales să nu cedăm presiunilor pe care duhul progresului le-a exercitat asupra noastră. În consecinţă, n-am putut să urcăm din onestitatea imediată, retoric socializabilă, în care ne-am blocat singuri, înspre onestitatea care stă şi sălăşluieşte, dincolo de lingvistic şi sub limbă, în adâncul ontic al fiinţelor noastre. Eşuând ascensiunea către interiorul nostru esenţial, am eşuat şi coborârea până în centrul său. Am continuat să rămânem suspendaţi în poziţia dintre onestitatea pur lingvistică şi cea intrinsec ontică între ai căror poli şi schizoidii şi tomii şi unalităţi n-am fost, niciodată, capabili să optăm. N-am încetat să atârnăm la mijloc de ele, pentru că n-am fost în stare nicicând să stabilizăm balansul natural între cele două extreme ale onestităţii. Ei, cel puţin într-o oarecare măsură, au putut să încetinească pendularea onestităţii între cele două extreme ale sale şi să hotărască pe care dintre ele ar prefera-o şi pe care nu. Devenind, în virtutea influenţei masive pe care duhul progresului a profesat-o asupra lor, oneşti sau mai oneşti cu ei înşişi, au ajuns mai puţin bipolari şi mai puţin schizoizi şi mai puţin dihotomici şi mai puţin dualişti decât sunt, în general, oamenii. Noi, pe de altă parte, n-am făcut nimic să urmăm aceeaşi cale a previzibilităţii. Ne place, în continuare, să jonglăm cu polii propriului nostru bipolarism şi cu schizoidiile propriului nostru schizofrenism şi cu tomiile propriului nostru dihotomism şi cu unalităţile propriului nostru dualism, pentru că, în definitiv, ne displace să fim, pe cât ne permite natura umană, şi mai previzibili, şi mai stabili. Deloc n-am suporta să fim astfel şi nicidecum n-am admite să putem deveni mai oneşti cu noi înşine ca să ajungem, într-un final, atât mai puţin bipolari şi mai puţin schizoizi şi mai puţin dihotomici şi mai puţin dualişti decât sunt, în general, oamenii, cât şi puţin mai iluminişti şi puţin mai moderni şi, dacă vrei, puţin mai occidentali decât sunt, în particular, ei.

Îmi păstrez, intact, pesimismul. Nu cred să ne stabilim vreodată într-una dintre cele două extreme ale onestităţii umane, pe care să o stabilizăm înspre alegerea noastră evidentă, deşi, recunosc, se pare că ştim deja şi ce-am alege, şi cum ne-ar caracteriza opţiunea noastră. În ipoteza că nu mai e nimic de făcut în ceea ce ne priveşte, să spunem, atunci, că nu ne vine bine onestitatea sub-lingvistică şi supra-ontică, pe care suntem, de aceea, nevoiţi s-o respingem ca pe ceva total străin nouă. Să spunem, în continuare, că suntem nişte fiinţe retoric socializabile, care preferă integrităţii şi certitudinii modelului cultural occidental imprevizibilitatea şi instabilitatea modelului cultural oriental. Să nu ne oprim din ce avem de zis şi să precizăm că niciodată nu ne-am simţi bine dacă ar trebui să nu mai fim bipolari şi schizoizi şi dihotomici şi dualişti. Lumea trebuie să ia aminte şi să înţeleagă că esenţa noastră se află în onestitatea lingvistică, şi nu în cea ontică. Nouă ne place să vorbim vrute şi nevrute şi să dăm din gură, dar şi să ne trăim traiul şi să ne mâncăm mălaiul, însă nici în acelaşi timp, nici în acelaşi mod. Între mecanizarea onestităţii lingvistice şi fina tautologizare a onestităţii ontice trebuie să existe atât o cezură, cât şi un decalaj. Cezura să trimită la fractura dintre ambii poli ai bipolarismului nostru şi dintre ambele schizoidii ale schizofrenismului nostru şi dintre ambele tomii alte dihotomismului nostru şi dintre ambele unalităţi ale dualismului nostru, iar decalajul să trimită la permanenta posterioritate a unuia dintre polii bipolarismului nostru faţă de celălalt şi la permanenta posterioritate a uneia dintre schizoidiile schizofrenismului nostru faţă de cealaltă şi la permanenta posterioritate a uneia dintre tomiile dihotomismului nostru faţă de cealaltă şi la permanenta posterioritate a uneia dintre unalităţile dualismului nostru faţă de cealaltă. Într-o eventuală şi foarte improbabilă unificare a celor două onestităţi umane în noi, cezura să arate că niciodată ce-i în guşă nu va putea fi şi-n căpuşă, iar decalajul să arate că niciodată ce-i în guşă, şi-n căpuşă nu vor putea fi acţiuni nici simultane, nici consecutive. În fond, confruntarea, inevitabilă, cu le dehors întăreşte imaginea interioară a felului nostru de-a fi: pentru noi ce-i în guşă nu-i niciodată şi-n căpuşă. Unitatea lor de conţinut sau de acţiune e doar o iluzie, pe care noi o contrazicem de câte ori putem. Fiindcă asupra noastră duhul progresului de tip iluminist, modern sau, dacă preferi geografiile culturalizante, occidental, n-a avut aproape niciun efect, în guşă nu vor exista niciodată lucrurile din căpuşă, iar între guşă şi căpuşă nu va fi niciodată, cu adevărat, o sinonimie faptică. Nimic din ce vom spune nu vom şi face şi nimic din ce vom face nu vom şi spune. De ce? Pentru că am eşuat, lamentabil, marele test al onestităţii. Onestitatea ontică n-o putem accepta deloc, iar cea lingvistică, deşi tindem în mod natural înspre ea, o păstrăm strict ca posibilitate, în limbaj, de a ne legitima imprevizibilitatea în permanenţă întreţinută de jocul neîntrerupt al bipolarismului nostru cu polii săi; şi al schizofrenismului nostru cu schizoidiile sale; şi al dihotomismului nostru cu tomiile sale; şi al dualismului nostru cu unalităţile sale.

Să nu ne sfiim, aşadar, să dăm cărţile pe faţă într-un exemplu care să pună oarecare lumină pe tot ce deja am zis: dacă noi, orientalii ăştia culturali, în a căror majoritate românii ocupă un loc majoritar, întotdeauna vorbim cu sinceritate, însă nu trăim sincer niciodată, atunci ce am putea face sau cum am putea face să unim limba şi fiinţa în aceeaşi unitate de acţiune şi de conţinut? Cum, oare, să reuşim să nu mai existe nicio diferenţă între ce vorbim şi cum trăim, astfel încât înduioşătoarea noastră identificare cu pravoslavnica noastră biserică strămoşească, de pildă, să nu mai fie şi să nu mai constituie o perpetuă contradicţie între pioşenia noastră lingvistică şi bestialitatea noastră ontică?