“I give no death of mine my giving in to death”
Amintindu-mi de anii de liceu, am vrut, acum câteva zile, să-i recuperez, reînviindu-i, sub forma unei poezii.
Atunci, în îndepărtata epocă adolescentină, visam să fiu poet. Şi nu orice fel de poet, ci unul chiar de limbă engleză. Şi, încercând să-mi forţez visul în realitate, abordam o mină (imberbă) de geniu, în spatele căreia fermentam, zi şi noapte, versuri pe care, apoi, le turnam, pe manuscrise deja intenţionat pătate de cerneală, în poezii ale marii mele poezii personale. Şi tot jocul era extrem de serios şi de fascinant în seriozitatea lui naivă. Iar rezultatul? Poet n-am ajuns, fireşte, însă, totuşi, toate acele exerciţii de versificaţie, al căror prizonier am fost tot liceul, m-au ajutat, orişicât, să ajung să cunosc, niţel mai bine ca alţii, limba pe care, genial şi imberb, căutam s-o subjug în poezii ale marii mele poezii personale.
Acum, după atâta amar de vreme scursă, epoca mea adolescentină s-a clasicizat, iar toţi anii mei de liceu au ajuns, în fine, la muzeu.
În ultima vreme, probabil ajungându-mă din urmă nostalgia (căreia îi ordonasem să nu se ia după mine după ce-am început să mă îndepărtez de adolescenţa mea epocală), am vrut să reînviez, recuperând-o, întreaga graţie, genială şi imberbă, a visului meu de odinioară în poezii ale marii mele poezii personale. Şi, dacă nu aş fi reuşit atât de amplu, cel puţin să fi reuşit sub forma unei – singure – poezii.
Aşa că, scoţând din amintire întreg ritualul clasicizat şi ajuns, în fine, la muzeu, am ales un stilou care să alunece fără efort pe hârtie, am deschis un caiet mai vechi şi, deci, deja prefabricat în manuscris, şi, lăsându-mi mintea în voie să zburde, am început, timid, a zgâria alba pagină cu semnele melancolice ale poeziei marii mele poezii personale.
Dar, alas (cum ar fi zis englezul desăvârşit din mine) sau hélas (cum ar fi exclamat francezul în formare în mine), nu multe au reuşit să se închege sub ascuţişul inoxidabil al peniţei mele…
Dimpotrivă, după numai câteva versuri, şi ele ameninţate cu dispariţia sub infama linie albastră, transversală şi manuscrisă, în care încercam să-mi dau seama dacă prefer, într-o asemenea eventualitate tristă, o moarte în detrimentul altei morţi, gândul mi s-a împotmolit incapabil să aleagă între morţile pe care mi le imaginam a fi în stare, şi una, şi alta, să mă ia şi să mă ducă în locurile lor respective.
Nu zic că n-am mai încercat un pic să forţez visul în realitatea mea prezentă, însă degeaba… Poezia s-a încăpăţânat să rămână alături de celelalte poezii ale marii mele poezii personale.
Şi, totuşi, oricât de trist aş fi, chiar n-am de ce. În căutările mele tanatice, cărora am încercat să le dau o căutătură poetică, până la urmă tot am reuşit să mă aleg cu ceva. E adevărat că nu cu foarte mult, dar, în schimb, cu ceva totalmente preţios. Deşi n-am putut să mă hotărăsc asupra niciuneia dintre morţile despre care am crezut a mi se potrivi, am avut în mine forţa să-mi dau seama că trebuie să le refuz pe amândouă. În plus, le-am spus că nu o dau pe niciuna dintre ele pe moartea mea adevărată, căreia nu-i voi ceda niciuna dintre morţile mele închipuite. Şi, chiar dacă n-am fost prea clar şi e probabil şi să mă fi contrazis, le-am zis pe toate cu ajutorul unui singur vers, care a avut amabilitatea să-mi suporte nostalgia temporară şi trecătoarea trecere prin fostul meu eu genial şi imberb.
Iar el suna aşa: I give no death of mine my giving in to death.