jurnal.eidotomic

Totul este literatură.

Asta vrea să însemne, cel puţin pentru mine şi cel puţin acum şi aici, că realitatea în sine, până în cele mai neînsemnate detalii ale sale, a fost înregistrată, odată sau cu altă ocazie, într-o carte: într-o operă literară. Asta vrea, deci, să consemneze victoria paradoxală a literaturii asupra realităţii. Şi nu mă refer la nicio inversare – aparent suprarealistă – de genul viaţa bate filmul, unde viaţa (realitatea) înlocuieşte filmul (literatura) din punctul de vedere al ficţiunii, care este motorul sau materialul de bază (atomic, sub-atomic şi chiar mai departe în sensul coborârii danteşti în lumea particulelor fizice) al amândurora. Nu: mimic astfel. Dimpotrivă, m-aş aventura să zic. Victoria literaturii asupra realităţii pe care m-am grăbit s-o consemnez nu se află atât de aproape de lumina reflectoarelor ca să se ardă: ca să-şi prăjească esenţa în porţia obişnuită de popcorn asortată şi asortabilă înţelegerii tocmai pomenite şi abia combătută. Cel puţin pentru mine şi cel puţin acum şi aici, literatura este totul, acaparând întreaga realitate, pentru că a reuşit să îi devină cel mai fidel monitor: cel mai ascuţit în percepţie cronicar. Literatura este, după atâta timp în care s-a ocupat cu îndosarierea tuturor detaliilor realităţii, grefierul ei absolut (ca perfecţiune a meseriei). Asta vrea să însemne, aşadar, că literatura este totul: că i-a devenit realităţii istorie. Şi încă, aş îndrăzni să zic, cea mai bună dintre toate. Cum să formulez mai clar decât atât? Probabil nu într-o formă mascat pasivă: literatura este însăşi istoria realităţii. Şi, dacă vreau şi puţină nuanţare: literatura a devenit cea mai bună istorie posibilă a realităţii. Asta, pentru că am ales varianta cu cel mai ascuţit în percepţie cronicar. M-am oprit cu precădere asupra primei variante, pentru că este, spre deosebire de a doua, atât pasivă, cât şi obiectivă. Cealaltă variantă reprezintă, în orice condiţie şi sub orice pretext, un eşec lamentabil. Cum să faci din literatură judecătorul (de fapt, mai cinstit, parte a sistemului său) realităţii înseşi? Cu alte cuvinte: cum să transformi literatura, din ceva, în orice caz, neagresiv şi sincer (citeşte: verosimil), în ceva activ şi subiectiv? Deci literatura nu trebuie să cadă în mâinile juridicului, care, imediat după aceea, i-ar intenta procese peste procese realităţii până şi pentru cele mai neimportante detalii din structura ei. Nu. Definitiv nu. Literatura nu trebuie să se transforme într-un agresor, fie şi ascuns, al realităţii. Ea trebuie musai să rămână, în cel mai recomandabil dintre cazuri, un martor tăcut şi onest al realităţii: cel mai ascuţit în percepţie cronicar al său şi, în cel mai nerecomandat dintre cazuri, doar însăşi istoria realităţii, dacă mai leibnizian decât atât nu se poate. În fond, trebuie să am dreptate şi literatura, dacă mai tinde către totalitate, trebuie să fie aşa. Altfel, realitatea, intimidată, speriată, scârbită, se va retrage din literatură şi, odată dusă, manipulatorii literaturii nu vor mai prea avea ce să pună în loc. Literatura, atunci şi acolo, se va transforma în cu totul altceva: literatura va deveni ireală, dar nu pentru că ea este, prin forţa lucrurilor, verosimilă (nu mai citi: sinceră), ci pentru că va ieşi, singură, din istoria pe care realitatea o producea pentru ea ca să fie, astfel, înregistrată ca fiind deja produsă. Mecanismul e complicat şi, de aceea, mă voi opri înainte să mă pierd iremediabil în desişul dinţat al rotiţelor sale.

Dar revin la ideea de bază că literatura, pentru că este totul, e însăşi istoria realităţii. N-aş vrea, acum şi aici, să mă afund şi mai tare decât atât în această judecată şi să caut să văd dacă este una instrumentală (literatura este istoria realităţii pentru că este totul), condiţională (dacă este totul, literatura este istoria realităţii) sau, în fine (printre altele), cauzativă (literatura este istoria realităţii din cauză că este totul). Astea nu-s decât fineţuri mai degrabă sintactice, iar de aşa ceva mu prea am timp să zăbovesc. Oricum, acum şi aici, nu mi-am propus din start nici să întocmesc o ierarhie conceptuală, nici să-i construiesc, în cazul în care ar chiar exista, o cronologie logicizantă. Departe de mine astfel de gânduri. Voi rămâne, deci, la prima variantă, cea, mă rog, instrumentală, potrivit căreia literatura este însăşi istoria realităţii precis pentru că este totul. Şi, conform acestui precept deja imuabil, literatura, dacă ea este totul pentru că e chiar istoria realităţii înseşi, poate, în egală măsură, să fie, din exact acelaşi motiv, şi orice (altceva). Fireşte, pronumele nehotărât din paranteze nu trebuie înţeles ca excluzând totalitatea proaspăt afirmată a literaturii (literatura este orice altceva decât totul), ci, mai înţelept, ca incluzând totalitatea sa recent devenită esenţială (literatura este orice altceva din tot ce e). În virtutea schimbării de scară pe care schimbarea pronominală a determinat-o, literatura este totul pentru că orice poate deveni literatură. Practic, chiar în asta constă temperamentul său mai degrabă istoric decât comportamental: doar aşa literatura a putut să se acomodeze la rolul său esenţial de istorie (eventual cea mai bună dintre toate) a realităţii înseşi. Şi, dacă totul este literatură pentru că orice poate deveni literatură, mă gândesc, în condiţii atât de favorabile, că, într-adevăr, literatura, fiind atât de permisivă, chiar este cea mai bună istorie a realităţii pe care ar putea s-o aibă.

Chiar şi iubirea de ţară; chiar şi patriotismul are, astfel, şanse imense să devină literatură. Şi, nu mai încape nicio îndoială, a şi devenit de nenumărate ori. Deşi (ca să fiu pe cât de pasiv şi de obiectiv ar trebui şi literatura, în cea mai bună dintre versiunile sale, fi), în majoritatea cazurilor, nu într-o ipostază dintre cele mai bune. Patriotismul în literatură poate fi, chiar fiind astfel, şi autentic. Iubirea de ţară este posibil să fie, într-adevăr, un sentiment genuin şi nepervertit (de nimic şi de nimeni). O asemenea trăire a fost şi încă va fi, pentru unii dintre noi, ideologic netrucată şi neviciată. Ştiu, fireşte, covârşitorul model creat în literatura română de Caragiale. Ţărişoara lui Caţavencu este, şi poate şi fi, considerat un exemplu unic: de fapt, ar trebui tratat ca una dintre foarte rarele excepţii de la regula literaturii ca totalitate inclusivă. Academia Caţavencu este şi dovada că literatura, deşi este totul, nu este întotdeauna şi un tot în care doar se intră fără putinţa de-a se mai şi ieşi. Dimpotrivă. Modelul patriotismului creat de Caragiale şi-a câştigat libertatea să intre şi să iasă în şi din literatură după bunu-i plac. Dramaturgul, pe baza unui model, a băgat iubirea de ţară în literatură (ea fiind doar un orice din totul care este literatura), iar presa românească proaspăt post-decembristă a scos-o din literatură, în baza aceluiaşi model, şi a lăsat-o să colinde liberă realitatea în al cărei perimetru nu ar fi avut ce să caute. Academia Caţavencu, eliberând din literatură modelul patriotismului românesc, a creat un precedent grav pentru valabilitatea literaturii ca istorie a realităţii. Revista de umor a periclitat grav imuabilitatea acestui precept, pe care l-am preferat din start asupra celuilalt, care transformă literatura în judecător (mă rog, în periferie sistemică a lui) al realităţii. Caţavencu, în afara literaturii, în loc să fi continuat doar să înregistreze realitatea (şi să-şi fi oprit procesul de îndosariere al realităţii la contemporaneitatea lui Caragiale), a început să o judece, săptămânal, în toate detaliile ei, însemnate sau nu. Păstrarea, menţinerea şi îmbogăţirea modelului caragialian al patriotismului în afara literaturii a avut, aşadar, două consecinţe grave: în primul rând, a subminat literatura ca istorie (eventual cea mai bună dintre toate) a realităţii înseşi, iar, în al doilea rând, a deturnat, probabil iremediabil, unul dintre cele mai importante sensuri pe care realitatea le are, disponibile, pentru a face parte din literatura care, odată făcând parte din ea, le va înregistra în istoria realităţii: iubirea de ţară. (Cum am mai zis, complicat).

Dar patriotismul nu este pretutindeni în literatură compromis, foarte probabil, definitiv. Noroc că literatura în sine, deşi este (o) istorie a realităţii – cel puţin una dintre multele posibile –, nu este şi o geografie a realităţii. Important că literatura, deşi se comunică pe sine în nenumărate limbi, ceea ce comunică poate fi redus numai la câţiva invarianţi antropologici. Şi unul dintre ei este şi patriotismul. Şi, dacă pentru partea românească a literaturii iubirea de ţară pare a fi fost compromisă, cel puţin pentru multă vreme şi cel puţin din cauza modelului său celui mai de succes, în alte părţi ale literaturii iubirea de ţară pare să fi rămas un sentiment, în mare, genuin.

Iată un exemplu, ales aproape la întâmplare, care verifică atât autenticitatea patriotismului ca trăire umană, cât şi exemplaritatea preceptuală a literaturii ca istorie a realităţii înseşi. Să coborâm până în Anglia încă relativ proaspăt industrială, unde, în 1826, se consumă povestea de dragoste, aparent agapică, dintre intenţionat întinerita Amy Dorrit şi înadins îmbătrânitul Arthur Clennam. Veţi fi ghicit, probabil, că mă refer la romanul, apărut în 1857, al lui Charles Dickens, Little Dorrit, în care iubirea de ţară capătă atâtea forme variate şi chiar, unele, incompatibile. Am să trec extrem de repede peste, foarte posibil, cea mai relevantă formă de patriotism care se găseşte, în vaste cantităţi şi la scară vastă, în roman: satira (şi critica) acidă şi, pe alocuri, crudă (dar întotdeauna constructivă) a sistemului juridic – niciun altul decât, subliniez pentru aducerea aminte a alternativei la literatură ca istorie a realităţii, juridic – din Anglia începutului de secolul 19. Şi, expediind-o numai dintr-o frază, am să mă opresc, permanent, la un exemplu de patriotism complet marginal în roman, dar care, aşa cred, scoate exemplar în evidenţă sentimentul iubirii de ţară atât în ce are el mai autentic în om, cât şi în devenirea, neîntreruptă şi necenzurată, a omului din copil în matur. Fericitul şi autenticul patriot este Daniel Doyce, al cărui Bildungsroman în miniatură i-l povesteşte viitorului său asociat într-o plăcută plimbare către nişte prieteni comuni. Pentru că patriotismul acestui englez este exemplar, dar şi pentru că a funcţionat, la fel de exemplar, toată viaţa sa, m-am hotărât să-l reproduc integral, fără comentarii ulterioare, în loc de încheiere a gândurilor mele despre iubirea de ţară şi în loc de quod erat demonstrandum al literaturii ca istorie cea mai bună a realităţii înseşi:

Then it appeared that he was the son of a north-country blacksmith, and had originally been apprenticed by his widowed mother to a lock-maker; that he had “struck out a few little things” at the lock-maker’s, which had led to his being released from his indentures with a present, which present had enabled him to gratify his ardent wish to bind himself to a working engineer, under whom he had laboured hard, learned hard, and lived hard, seven years. His time being out, he had “worked in the shop” at weekly wages seven or eight years more; and had then betaken himself to the banks of the Clyde, where he had studied, and filed, and hammered, and improved his knowledge, theoretical and practical, for six or seven years more. There he had had an offer to go to Lyons, which he had accepted; and from Lyons had been engaged to go to Germany, and in Germany had had an offer to go to St Petersburg, and there had done very well indeed – never better. However, he had naturally felt a preference for his own country, and a wish to gain distinction there, and to do whatever service he could do, there rather than elsewhere. And so he had come home. And so at home he had established himself in business, and had invented and executed, and worked his way on, until, after a dozen years of constant suit and service, he had been enrolled in the Great British Legion of Honour, the Legion of the Rebuffed of the Circumlocution Office, and had been decorated with the Great British Order of Merit, the Order of the Disorder of the Barnacles and Stiltstalkings. (Charles Dickens, Little Dorrit, 1994: 189)