jurnal.eidotomic

Turnul Trufiei Totale a rupt, odată pentru totdeauna, istoria omului în două. De o parte şi de alta a hiatului apărut se află, pe de o parte, o istorie temporar eternizată, iar, pe de altă parte, o istorie etern temporizată, iar, în chiar mijlocul părţilor de o parte şi de alta a schismei din mijlocul istoriei răsună divinul comandament răspunzător pentru ruperea în două a istoriei:

Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul. (Facerea 11: 7)

Şi ce urmează, urmează să explice de ce, fiind încă prinşi în istoria temporar eternizată, istoria etern temporizată nu se poate încă prinde de noi. Şi de ce, în subsidiar şi doar subînţeles, n-am intrat încă în istorie rămânând în permanenţă în ea.

Bonomul domn Meagles e aproape un voiajor profesionist: călătoreşte mult şi „de multă vreme” (1975 II: 471). Cu toate astea, pentru el „toate limbile străine sunt totuna” (1975 II: 471) şi, fiind astfel, nu le înţelege „câtuşi de puţin” (1975 II: 471). În ciuda handicapului lingvistic evident, candidul Meagles a colindat Europa în lungul şi în latul său. Mai mult decât atât, în toate voiajurile sale pe Continent, dar şi cu prilejul oricărei interacţiuni cu nativii zonei în care se întâmpla oricând să se găsească, niciodată nimeni n-a reuşit să-l zdruncine în credinţa lui nestrămutată că „engleza era limba maternă a lumii întregi, doar că oamenii erau prea proşti ca s-o înţeleagă” (1975 II: 463). Aşa că, pentru eventualele inadvertenţe în comunicarea cu localnicii, nu inimosul tată Merdle era de vină, ci, fireşte, toţi ceilalţi care nu îi cunoşteau şi nu îi stăpâneau limba maternă.

Seninătatea şi inocenţa inter-naţionalului nostru flâneur nu sunt decât semnele, sigure, ale ironiei subţiri care le face să funcţioneze, aparent fără greutate, în contextul lor senin şi inocent. În fond, Meagles este, chiar şi în mult globalizata noastră epocă, pentru care sloganul Uniunii Europene ar trebui să fie regula, şi nu excepţia, prototipul turistului, a cărui singură preocupare este să „meargă” cât mai mult şi cât mai des, în deplină manieră (şi manie) consumistă, dar fără să şi „înţeleagă” mai nimic din locurile perambulate. Figura călătorului de secol 19 pare să se suprapună, până şi în dramul de seninătate şi de inocenţă pe care îl comportă, prototipului turistului de secol 21. Aceeaşi inapetenţă pentru organul lingvistic, izvorâtă, probabil, din aceeaşi mentalitate pre-babiloniană, de cele mai multe ori neconştientizată ca atare, însă de puţine ori combătută de realitatea statistică.

Oare câţi dintre noi, oare, nu sunt, pe deplin senin şi inocent, convinşi de faptul că motivul pentru care nu trebuie să cunoască limbi străine (şi nu trebuie să fie fiinţe lingvistice post-babiloniene în adevăratul sens al cuvântului) este unul cât se poate de simplu? Şi, aş adăuga, chiar previzibil? Doar majoritatea noastră, căreia cu toţii îi aparţinem, crede, cu aceeaşi seninătate şi inocenţă a lui Meagles, că toţi ceilalţi îi ştiu limba şi i-o vorbesc la fel de bine ca ea însăşi. Şi când află, la faţa locului, că nu este aşa, că ceilalţi au limba lor (despre care ea crede exact ce cred şi ei despre cea a majorităţii noastre), rămâne dezamăgită şi oarecum descumpănită: întreaga sa lume, încăpăţânat pre-babiloniană, i se năruie chiar înaintea ochilor săi. Cât de târziu, ea tot îşi dă seama că nu poate face absolut nimic şi nimeni, în fond, nu ar putea face altceva ca să n-o vadă în ruine în faţa sa.

S-ar zice că asta-i morala poveştii turistului de secol 21, care, între timp, şi-a învăţat lecţia pe care niciun Meagles al secolului 19 n-a reuşit nici măcar s-o priceapă. Dar nu. Secolul 19 nu este atât de aparte de secolul 21. Noi nu suntem atât de diferiţi de predecesorii noştri. De fapt, bonomul domn Meagles, dacă ar trăi şi în excesiv de cosmopolitele zile ale noastre, ar fi marcat de aceleaşi impresii şi ar avea precis aceleaşi convingeri. Ar fi la fel de senin şi de inocent (şi de nestrămutat) în credinţa lui nezdruncinată că epoca post-babiloniană n-a început încă. De fapt, ar fi perfect încredinţat că post-babilonianismul nici nu este, ca fenomen lingvistic cu vaste implicaţii sociale, posibil. Şi, ca atare, ar continua să trăiască după vechile precepte pre-babiloniene, pe care, ca un veritabil conservator, le-ar crede, practic fără să-şi petreacă nicio secundă gândindu-se la contrariul, imuabile şi eterne. Asta, fireşte, din nou şi din nou şi din nou, până la următoarea năruire a lumii sale şi, implicit, şi a lumii majorităţii noastre, pe care, întocmai ca majoritatea căreia îi aparţinem cu toţii, o va vedea fără s-o înţeleagă şi căreia îi va fi martor direct şi neajutorat.

Totuşi, în ultimele, cu aproximaţie, două secole, s-a întâmplat ceva. Aş fi nesincer (sau, sincer, la fel de senin şi de inocent) dacă aş spune că nu a avut loc o diferenţă. Una, aş adăuga, dacă nu marcantă, cel puţin interesantă şi perfect capabilă să instaureze o nuanţă în calitatea de flâneur inter-naţional (avant la lettre) a seninului şi inocentului Tată Meagles. O deosebire iscată chiar de limba sa: o deosebire care pare să pericliteze însăşi posibilitatea de a mai avea o epocă post-babiloniană substanţial istorică.

În orice caz de mult, post-babilonianismul istoric a întâmpinat anumite dificultăţi în a se afirma, iar ele nu se reduc la majoritatea noastră meaglesiană, deşi în principal ei i se datorează. Oricare Meagles am lua în calcul, nu el e de vină că ne târâm încă în plin pre-babilonianism, deşi conservatorismul său (fie şi senin şi inocent) rămâne una dintre cele mai importante cauze a continuei amânări istorice a post-babilonianismului. De reţinut, totuşi, că nu şi cea mai importantă dintre ele: nu şi acea prima causa tomistă, care ar putea, cu adevărat, să spargă omogenitatea pre-babiloniană în miriade de fracturi post-babiloniene. Prototipul Meagles, dacă nu ar fi intervenit adevărata piedică în calea afirmării istorice a post-babilonianismului, ar fi continuat şi în secolul 21 să trăiască, netulburat, o aproape edenică differance post-babiloniană în plină epocă (neîntreruptă şi neîntreruptibilă de nimic) pre-babiloniană. Dar, între timp, ceva s-a schimbat cu adevărat. Iar dificultatea de bază a istoricizării depline a post-babilonianismului este însăşi limba maternă a seninului şi inocentului domn Meagles: engleza.

De când a câştigat întâietate inter-naţională, contemporana noastră lingua franca a devenit cel mai important obstacol în calea instaurării post-babilonianismului istoric autentic. Dacă era un turist de secol 21, bonomul Tată Meagles s-ar fi simţit copleşit de câtă importanţă – chiar practică – are limba lui maternă, dar şi de cât de puţin important a ajuns, pentru el, să fie necunoaşterea niciunei limbi străine. În mult globalizata noastră epocă, seninul şi inocentul Meagles nu numai că nu ar fi avut niciun motiv să recunoască că nu pricepe o iotă din limbile care se vorbesc în ţările pe care le vizitează, dar, mai mult decât atât, n-ar fi avut niciun motiv nici măcar să se obosească a recunoaşte un flecuşteţ atât de neînsemnat. În cosmopolizata noastră epocă, avuncularul Meagles pur şi simplu n-ar fi trebuit deloc să consemneze că există ceva, în principiu, deranjant, care pe el, însă, nu-l incomodează în niciun fel. Disconfortul însuşi a dispărut în secolul 21 pentru oricare Meagles am lua în calcul. În vremea noastră, el este cu adevărat întruchiparea eternă (adică conceptualizată deja) a turistului prototipic.

Dar, re-figurat şi chiar re-conceptualizat, bonomul domn Meagles şi-a pierdut, în plin High Pre-Babilonianism, calitatea de flâneur inter-naţional pe care o avea înainte ca limba lui maternă, engleza, să devină contemporana noastră lingua franca. Şi-a pierdut şi simplitatea şi inocenţa specifice oricărui tip de conservatorism încă neconştientizat ca atare. Preeminenţa limbii engleze a schimbat, radical, totul. În primul rând, simplul şi inocentul Meagles a devenit un liberal. Nu-l mai afectează ipotetica năruire a lumii sale fiindcă, oricum, de la consolidarea pre-babilonianismului, puţine şanse i-au mai rămas pentru un asemenea deznodământ. Plus că, pentru el, vorbitorul nativ de limbă engleză, excepţia a devenit regulă, iar posibilitatea, chiar imposibilitate. Lumea s-a întărit temeinic. S-a clasicizat, aş adăuga, perpetuu. Şi engleza îi stă drept liant inexpugnabil. Şi, ca liberal, Meagles a suferit şi ultima transformare previzibilă: a ajuns un precursor şi un pionier al turismului prototipic de secol 21. Credinţa lui nestrămutată că toţi îi cunosc şi-i stăpânesc limba maternă, doar parţial fondată în secolul 19, a ajuns religia oficială a secolului 21. Şi, în aceeaşi măsură, adevăratul Zeitgeist al pre-babilonianismului etern. În al doilea rând, universalizarea limbii engleze (cel puţin până la proba contrarie – şi post-babiloniană) a transformat pre-babilonianismul etern (adică conceptualizat deja) în însuşi – şi, probabil, ultimul posibil – sfârşit al istoriei.

Ironic, limba engleză a eliminat, odată pentru totdeauna, orice eventualitate a demitizării mitului babilonian într-o istorie esenţial post-babiloniană.

Toate citatele meaglesiene sunt din Charles Dickens, Mica Dorrit, trad. Niculai Popescu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1975.