Oţioşenii
Sunt mediocru. Sunt, la propriu, captiv şi prins la mijloc de fiinţă: a mea. În alte privinţe, de la un capăt la altul personale, tot un fel de mediocru sunt: prins şi captiv între posibilele condiţii de existenţă… ale fiinţei mele. Dar nu vreau să zic nimic despre ele sau despre ce ele – niciuna dintre ele – n-a reuşit, fiindcă-s departe de ambele, să-mi aducă.
Aşa că rămân la mediocritatea mea proprie – şi nu altcumva: eronat figurată – şi chiar publică. Deci să trec sub tăcere, egoistă, cauzele intime ale mediocrităţii mele şi să mă rezum, exclusiv, asupra motivelor publice şi conotative pentru care insist să cred, în continuare, că sunt mediocru? Bun, în regulă.
Nu există un singur om din oricare parte a trecutului meu, căruia să-i fi traversat la un moment dat coridoarele temporale, care să nu recunoască cât de mediocru pot să fiu. Mai devreme sau mai târziu; direct sau indirect; cu ajutor din partea altora sau fără ajutor din partea nimănui; mai clar sau mai neclar; mai cu inimă uşoară sau mai cu inimă grea – toţi, până la unul – până la urmă – până, de altfel, la proba contrarie – au ajuns la aceeaşi concluzie inevitabilă şi imposibil de înlocuit cu alta mai favorabilă mie: au recunoscut cât de penibil pot să fiu şi, fatalitate ori ba, chiar sunt.
Probabil, mă gândesc încercând să refac anumite intersecţii din istoria noastră comună, unora dintre ei nu le-a picat bine să-şi dea seama că s-au înşelat atât de amarnic în privinţa mea. Se vor fi întrebat, unii dintre ei, cum am reuşit să le îngreunez acuitatea logică? Ei bine, încerc să-mi închipui că pot să-i răspund fiecăruia în parte: n-am făcut nimic, v-o jur, să vă tocesc perspicacitatea dicanicească pe care, deodată, aţi pogorât-o asupra mea!…
Practic, în ce mă priveşte, am conştiinţa împăcată: mâinile mi-au fost legate în permanenţă. Şi să fi vrut să mă lansez în vreo acţiune de contorsionare, după bunul meu plac, a percepţiei lor – şi n-aş fi reuşit: o spun profund uşurat că exact aşa au stat lucrurile.
În fond, să cugete şi ei un pic, fie şi retrospectiv: cum, efectiv, aş fi avut succes în a-i sabota, într-un fel sau altul, când, niciodată, eu n-am fost capabil să trec peste mediocritatea mea proprie şi publică şi – într-adevăr – întru totul generalizată – ca să… – ca să ce?
Mă rog, simt că orice aş mai zice s-ar întoarce împotriva mea. Şi, pervers, m-ar transforma într-un merituos a cărui singură dovadă palpabilă de mediocritate e incontrolabil de indomptabila şi infatigabila modestie ce, merituos, mă caracterizează.