jurnal.eidotomic

Când am scris Literatura ca istorie a realităţii, am luat exclusiv în seamă dimensiunea birocratic-arhivabilă a literaturii ca istorie a realităţii. Atunci n-am ţinut cont de cealaltă dimensiune a literaturii, cărora, ambelor în sfârşit aduse în aceeaşi paradigmă fundamentală a literaturii ca istorie (neutru „istoricizabilă”) a realităţii, li se poate ataşa încă una, supra-structurală, cu rol unificator. În primul rând, nu ajunsesem să înţeleg şi, în consecinţă, nu dădusem nicio importanţă dimensiunii diarist-arhivabile a literaturii ca istorie a realităţii. În acel moment, înregistrarea fidelă şi monitorizarea imparţială – aproape mecanică – a realităţii, pe care o întreprinde literatura în fiecare pagină scrisă a ei, nu o percepusem decât în latura ei strict publică, nu însă şi în cea intimă. Eşuasem, la acea dată, să pricep că procesul – birocratic sau diarist – de arhivare a realităţii, la care literatura excelează, e mai complex şi decât aş fi anticipat: că se petrece nu într-un singur mod, ci în două. Celui public, din eseul precedent, îi voi adăuga, în eseul de faţă, şi pe cel intim. În al doilea rând, scriind Literatura ca istorie a realităţii, nu mi-am dat seama că materia unei scrieri pe o asemenea temă este atât deopotrivă nelimitată şi ilimitabilă, cât şi, fiind astfel, un posibil exemplu – ideal – de exerciţiu eidotomic: unde „subiectul” (eido-), care e pretabil „mărunţirii” (-tomic), pare să nu aibă niciun sfârşit teoretic, ci doar unul adus în practic din raţiuni, ca să zic aşa, singular extra-eidotomice.

Frântura de realitate pe care o propun literaturii spre metabolizare istorică trebuie metabolizată, practic, memorialistic dacă vrea să consemneze mecanismele paradigmei – deductibil ancilare – a literaturii ca istorie a realităţii. Simultan, ea face parte şi din acelaşi Charles Dickens al conceptualizării iniţiale, şi din una din amintirile cele mai pregnant-neimportante pe care le-am trăit vreodată. Important, înainte s-o aşez pe hârtie în ambele sale ipostaze puse faţă în faţă, e că jumătăţile ei amândouă vor să transmită, practic, acelaşi lucru despre natura umană: o dovadă în plus, dacă mai era nevoie, că literatura, într-adevăr, e chiar foarte capabilă să înmagazineze, în receptacolele sale aşa-zis anti-reale (ficţionale), tot ce realitatea, aparent neverosimilă, e în stare să producă.

Eram încă student, cred, prin 2000 sau poate chiar ceva mai târziu, în 2001. Cert e că nu mi-am notat niciodată anul sau data precisă a întâmplării căreia aveam să-i fiu martor aproape fătă voie – şi de aceea, dacă mă gândesc bine, ce-am văzut, de la distanţa potrivită unei stări perfecte de incognito, putea să fi avut loc şi în alt an, dar în orice caz nu în ultimii şase şi un pic.

În acea după-amiază – fiindcă, după toate probabilităţile, soarele trecuse binişor de prânz – mă aflam la shopping (epoca respectivă nu mai era de mult una a cumpărăturilor) într-unul dintre primele supermarketuri post-decembriste ridicate la noi în judeţ. Obosisem de atâta cutreierat consumist şi mă odihneam pe un scaun – cred. Din păcate, pentru că evenimentul pe care-l consemnez abia acum, şi doar în contextul – prelungit – al ideii că literatura îi serveşte realităţii drept istorie – unica sau cea mai bună dintre toate –, nu era unul prin nimic important şi demn de reţinut, nu mai ţin minte cu exactitate niciunul dintre amănuntele care l-ar putea fixa mai bine în propriul său timp. Oricum, pentru ce vreau să transmit în continuarea eseului originar, aici, detaliile pe care nu mi le mai amintesc nu au nicio relevanţă: nici nu deformează, nici nu falsifică întâmplarea respectivă.

Deci îmi trăgeam puţin suflul, pe un scaun, după ce mi-l pierdusem cu totul în peregrinările mele eminamente materialiste din ziua cu pricina. Fireşte că, odihnindu-mă, aş putea să zic că mă uitam la tot ce se petrecea în largul ochilor mei, totuşi fără să şi văd, precis, nimic din toate lucrurile care se consumau în orizontul meu vizual.

Dar, la un moment dat, tatăl meu, pe care-l însoţeam în aceeaşi febră mercantilă, îmi face semn, discret, cu mâna să mă uit înspre uşa de ieşire din supermarket, care se închidea şi se deschidea în alternanţa morbidă a unui senzor de mişcare, probabil, defect. Întorcându-mă către zona de proaspăt interes a tatălui meu, căutătura mea, până mai adineaori difuză şi generală, mi se limpezeşte brusc în vederea ascuţită şi specializată a omului co-interesat de ce se întâmpla la doar un metru în faţa uşii ce-ar fi putut foarte bine să existe şi în Christine.

Acolo, la o măsuţă de plastic, în picioare, năduşiţi ca vai de ei (şi nu doar pentru că, în ciuda căldurii abundente dinăuntru, refuzaseră sau mai degrabă uitaseră să-şi dea jos cuşmele şi cojoacele miţoase), doi bărbaţi ce păreau a fi, după toată fiinţa lor, fie muncitori, fie ţărani, se înverşunaseră, aproape împotriva voinţei lor, să nu plece nicăieri dimprejurul locului lor de osândă până ce nu isprăvesc de scris – ceva, în orice caz. La început, nu mi-am dat prea bine seama de ce bărbaţii aceia, aplecaţi pe jumătate asupra micii mese de plastic căreia îi flancaseră latura opusă uşii electronice, arătau aşa de chinuiţi şi de torturaţi de ceva atât de simplu şi chiar rudimentar cum e dimensiunea mecanică, pur scripturală, a scrisului. Bineînţeles, nici mai târziu n-am reuşit să pricep cum se face că pe cei doi bărbaţi îi înghiţise, pur şi simplu, infernul, care, în cazul lor, încăpuse exact în puţul strâmt al unui pix de un leu. Cert e doar că ditamai adulţii, trecuţi obligatoriu prin şcoală, s-au văzut cuceriţi şi copleşiţi, în faţa colii de hârtie pe care mai repede au mânjit-o pe la colţuri decât s-o fi umplut cu rânduri-rânduri de gânduri coerent notate, de elementara fizică a scrisului, ale cărei pârghii şi unghiuri naturale se rigidizaseră între degetele lor boante până în cel mai înalt grad al incomprehensiunii umane.

Atunci, prins în jocul serios al întâmplării, nu puteam să fi anticipat că asistam, de fapt, la una dintre potenţial infinitele reiterări ale jocului consemnator dintre literatură şi realitate. La fel, n-aş fi putut, în acele momente în care devenisem un martor fără voie a scenei ce se petrecea la ceva distanţă în raza câmpului meu vizual, să anticipez că exista încă un martor al evenimentului respectiv: unul, spre deosebire de mine, niciodată fără voie şi întotdeauna mai degrabă potenţial, şi nu unul confirmat în actualitatea fizică a unui trup mut privitor la spectacolul vieţii. Dacă aş fi reuşit să înţeleg – să conştientizez – prezenţa extrem de puternică, deşi inefabilă, dar ineluctabilă, a literaturii care, nevăzută şi nesimţită de nimeni, îşi face mereu datoria şi monitorizează şi înregistrează – şi, prin consemnarea fidelă, istoricizează – independent de orice influenţă – realitatea înconjurătoare – dacă, privind nu doar la cei doi sisifi pierduţi în arcanele scripturalului brut (căci de scriitural ar fi şi inutil să se mai pună problema…), ci şi la aerul din jur, dar şi la atmosfera care plutea în supermarket deasupra capetelor noastre ignorante, aş fi fost în stare măcar s-o percep în exerciţiul funcţiunii ei – dacă, în fine, aş fi putut s-o intuiesc făcând istorie, ulterior verificabilă şi analizabilă, din orice bucată grosieră a realităţii noastre – probabil că, într-un asemenea caz fericit, aş fi ajuns, ridicându-mă cu neaşteptată uşurinţă, la cel mai înalt grad al comprehensiunii umane: şi, bucurându-mă de performanţa mea, practic incredibilă, nu m-aş mai fi mirat atâţia ani de zile de inabilitatea unora şi de-a mânui, pur scriptural, un instrument al scriituralului, oricare ar fi el.

Dar întâmplarea la care am fost eu martor, martor la a cărei desfăşurare însăşi literatura a fost, nu ar fi ajuns, totuşi, pentru a o putea ridica, scena cu pricina, şi la rangul de invariant al realităţii, pe care literatura nu doar îl cuprinde în vastele ei anale istorice, ci îl şi universalizează graţie repetabilităţii sale dovedite cu mai multe ocazii. Simpla mea mărturie – subiectivă – a unei asemenea împrejurări pare, deci, să fie complet insuficientă pentru a face dintr-o astfel de întâmplare normă pentru o categorie întreagă de evenimente. E nevoie de ceva în plus. Şi nu e prea greu de ghicit despre ce este vorba. Istoria în care literatura îndosariază realitatea – cu întregul său evantai de fapte şi de ocurenţe mai importante sau mai neimportante; mai publice sau mai intime; mai celebre sau mai triviale; mai „istoricizabile” sau mai „anonimizabile” – nu a fost niciodată integral oficială. Istoria, pre-istoricizată, nu-i decât o colecţie aleatorie de zvonuri şi de spuse: de cine şi pentru cine, în faza sa pre-istoricizată, practic nimeni nu ştie. Ca să se istoricizeze, istoria trebuie, într-un fel sau altul, să scape de oralitatea inerentă originii sale. Trebuie, deci, să se oficializeze: să apeleze la autoritatea unuia dintre elementele care o alcătuiesc. Cum se face selecţia şi cum se ajunge la concluzia că acea bucată brută de realitate, şi nu alta, e transformabilă în autoritate – nimeni nu pare dispus să detalieze. În definitiv, important nu e procesul prin care se ajunge la autoritate, ci autoritatea gata făcută şi în stare să acţioneze ca invariant în raport cu „restul de realitate” devenit, în urma procesului prin care s-a format autoritatea, suma varianţilor care i se subordonează.

Vechii şi, în mare măsură, uitatei întâmplări căreia eu şi tatăl meu i-am fost martori – eu contrariat, iar tatăl meu, doar amuzat şi probabil că nu mai mult – îi trebuie, ei bine, o astfel de autoritate ca să nu mai facă parte din masa amorfă a realităţii nediferenţiate pe care literatura, la fel de nediferenţiator, o metamorfozează în istorie. Şi eu, absolut întâmplător, am găsit – în acelaşi Charles Dickens al istoricizării iniţiale a realităţii de literatură, doar că nu tot în Little Dorrit (Mica Dorrit), ci în Bleak House (Casa umbrelor) – fix reperul care să-mi ridice amintirea despre cei doi bărbaţi, doborâţi până şi de simpla mecanică a scrisului – scripturalul –, la rang de autoritate supremă.

În capitolul care face trecerea de la frumuseţe la urâţenie (ambele fizice), personajul central al romanului (şi unul dintre cei doi naratori ai săi), Miss Esther Summerson (Hawdon după tată şi Woodcourt după soţ), ocupându-se intens de educaţia servitoarei sale, Charley, o surprinde pe micuţa menajeră în toiul asalturilor ei – întruna repetate – asupra tocului, pe care degeaba se tot chinuieşte să-l îmblânzească între degetele sale insensibile, în aceeaşi măsură ca cele boante ale celor doi inşi surprinşi de mine, la mecanica elementară ce-i alcătuieşte scrisului scripturalul:

I had not been at home again many days when one evening I went upstairs into my own room to take a peep over Charley’s shoulder and see how she was getting on with her copy-book. Writing was a trying business to Charley, who seemed to have no natural power over a pen, but in whose hand every pen appeared to become perversely animated, and to go wrong and crooked, and to stop, and splash, and sidle into corners like a saddle-donkey. (Charles Dickens, Bleak House, 1994: 391)

În sfârşit, literatura ca istorie a realităţii e un fapt împlinit. Chiar dublu înfăptuit.

Întâi şi-ntâi, am spus câte ceva despre dimensiunea publică, birocratic-arhivabilă a literaturii ca istorie a realităţii. Abia apoi, în eseul pe care-l termin îndată, am amintit (între timp dându-mi seama că nu epuizasem – teoretic – deloc starea literaturii ca istorie a realităţii) şi dimensiunea intimă, diarist-arhivabilă a literaturii ca istorie a realităţii. Şi, mai presus de dualitatea conceptuală, dar – în fond – şi funcţională a literaturii ca istorie a realităţii (unde literatura îi este realităţii istorie, iar realitatea îi devine literaturii istorie), cert e un singur lucru: literatura ca istorie a realităţii, în dublul ambelor compliniri pe care le comportă, chiar pare a fi exerciţiul eidotomic ideal – nelimitat şi ilimitabil – dublu în realizarea sa consemnatoare – dual în alternanţele sale ontice.