jurnal.eidotomic

De ce e bine să scriem bine? Şi, pe loc, ramificaţiile acestei întrebări. De ce e bine să existe scriitori care să scrie bine? De ce e bine să existe literaturi bune şi o Literatură bună pe care să o citim şi cu ajutorul căreia să învăţăm să fim, în propriile noastre conversaţii şi scrieri, mai coerenţi?

Răspunsul la această întrebare şi la ramificaţiile ei interogative, care, toate, se învârt în jurul lui bine, ca marcă a calităţii scrierii noastre în general, puţin mai târziu, când simt că mă apropii de sfârşitul observaţiei în curs.

Să luăm, ca răspunsuri indirecte, anticipând unicul răspuns direct pe care îl voi lăsa în loc de punct în mai josul acestor rânduri, literatura română.

Literatura română, în comparaţie cu alte literaturi, are un avantaj didactic imens: este, cronologic, mult mai puţin întinsă în timpul pe care îl scrie, ceea ce o face să-şi scrie propria istorie într-un mod mult mai dens decât altele. Acest avantaj este enorm şi pentru mine în această observaţie: îmi dă posibilitatea să-mi concentrez răspunsul direct, după ce îl voi fi împărţit în mai multe răspunsuri indirecte, în jurul unui singur cuvânt ce are legătură logică cu adverbul bine, dar nu este deloc înrudit morfologic şi semantic cu el.

Literatura română este, aşadar, un adevărat mise en abyme al literaturilor din care s-a scris de-a lungul propriei istorii literale. Literatura română este un veritabil traseu joycean al unui Ulise a cărui misiune (mesianică) este să scrie fiecare pas pe care îl înscrie în itinerariul său.

Literatura română, indirect, a răspuns tuturor întrebărilor referitoare la scris. Iată, în esenţă, de ce e bine să scriem: pentru a avea o literatură care să ne continue scrisul şi în următoarele ei scrieri.

Să luăm, acum, literatura română epocal şi, astfel, să ne apropiem de unicul răspuns direct – şi final – pe care l-am promis când încă eram departe de el.

E bine să scrii pentru că, în acest mod, ai o literatură despre care să scrii. Am constatat deja acest lucru fundamental, dar mai avem de constatat şi faptul, de asemenea esenţial, că scrisul unei literaturi se împarte în mai multe etape evolutive ce-l rafinează şi-l subtilizează într-o măsură atât de mare, încât e foarte posibil nici să nu se mai recunoască ca fiinţă integrală la capătul epocalizărilor sale literare.

Literatura română este, iarăşi, un foarte bun exemplu: să-i luăm, aşadar, împărţirile epocale pe rând.

Epoca cronicarilor a inventat literatura română atât ca scris, cât şi ca scriitură. Cronicile sunt Geneza literaturii române şi, totodată, poartă în limba lor proaspăt inventată mitul creaţionist atât de greu de proscris sau cel puţin de prescris. Preromanticii au lărgit orizontul literaturii române, au scos-o din Geneză şi au băgat-o în Istorie. Începând cu epoca lor, literatura română a depăşit mitul creaţionist din creuzetul în scriere al căruia a apărut şi a intrat în vremea mitului următor, al tinereţii abia înscrise în propriile ei scrieri. Literatura română este acum foarte tânără şi încă firavă şi orice influenţă externă matură ori o poate compromite definitiv, ori îi poate accelera definitoriu maturizarea. Clasicii junimişti preiau „juna” literatură română şi o îmbătrânesc concentrat atât ca scris, cât şi ca scriitură. În epoca lor, în literatura română au loc primele consolidări ale scrisului şi ale scriiturii. Pentru prima dată în istoria ei, a scrie poate însemna şi a re-scrie. Literatura română începe, aşadar, să-şi scrie propriul canon şi să-şi re-scrie istoria în continuă maturizare. Clasicii interbelici inversează termenii şi încep literaturii române să-i re-scrie canonul şi să-i scrie în continuare istoria. Pentru prima dată de când există, literatura română îşi defineşte scrisul şi scriitura raportându-se la sine şi la felul în care şi-a scris canonul şi şi-a re-scris istoria şi în modul în care îşi re-scrie canonul şi îşi scrie istoria. Literatura română se descoperă pe sine ca literatură veche şi îşi inventează noile mituri creaţioniste prin care se întinereşte la fiecare pas înscris în scrierile sale. Scriitorii postbelici şi contemporani demontează, pentru prima dată în istoria ei, întreaga literatură română, calibrându-i integral scrisul şi scriitura. Literatura română se află în atelierul descompunerilor şi al recompunerilor făcute, toate, cu scopul compunerii unui canon secundar, pe deplin matur, ce o ia de la zero, scriindu-se pe sine şi scriindu-şi istoria în aşteptarea unei alte re-scrieri secundare.

Acesta este tabloul epocal al literaturii române. Fiecare epocă, fără nicio excepţie, a scris literatura română despre care scriem şi noi acum. Cu fiecare epocă, literatura română s-a scris mai bine şi s-a apropiat şi mai mult de răspunsul final pe care l-am promis la început.

De ce e bine, aşadar, să scriem – eventual şi preferabil – bine? Pentru că numai aşa consolidăm literatura despre care scriem.