jurnal.eidotomic

De când pot scrie şi electronic, distanţa dintre mine şi maşina de scris s-a accentuat enorm şi s-a transformat, din simplă distanţă pe care o puteam oricând anula cu degetul apăsat pe tamburul mecanic, într-o dezlipire reală a scriitorului de propriul său scris. De când pot scrie şi direct la calculator, simt că scrisul meu se aneantizează în biţii invizibili în care dispare şi că produsul final – pagina de hârtie tipărită după aceea pentru ultimele corecturi – rămâne scrisul meu numai pentru că am posibilitatea să mi-l însuşesc ulterior. Am senzaţia, foarte reală, că orice am scris şi scriu în acest mod este artificial şi că nu păstrează elementul natural, pe care am să-l descompun mai jos în părţile sale componente, din scrisul cuminte aşternut pe hârtie.

Dimpotrivă, când scriu direct pe hârtie, totul este natural: scrisul aşternut, fără intermedieri, pe hârtie, păstrează ritmul, cadenţa, trăirile şi, mai presus de toate, scara umană specifică lui.

A scrie electronic este ca şi cum ai vizita un oraş numai din înălţimea planată a unui avion. Şi ce poţi să vizitezi astfel, în ciuda frumuseţii suprareale a locului respectiv? Linii, mai subţiri sau mai groase, ce sunt de fapt străzi sau bulevarde; pătrate, de toate culorile şi de toate mărimile, ce sunt fie acoperişuri, fie stadioane – dacă avionul din care vizitezi oraşul îl planează de la înălţimea specifică apropierii de aeroport; fie întregi cartiere sau parcuri – dacă avionul mai are ceva până să coboare la înălţimea caracteristică apropierii de aeroport. Poţi să vizitezi, deci, forme geometrice, pe care le-ai putea foarte bine vizita şi dacă ai deschide planurile unui arhitect. Probabil că pentru ei, vizitarea planată a unui oraş seamănă foarte mult – sau chiar şi este – cu modelul tridimensional, în mărime naturală, a respectivului oraş, ceea ce este, pe cât de fascinant poate fi, un nonsens. Nimic nu poate fi, în acelaşi timp, şi virtual şi natural, în afară, bineînţeles, de cunoaşterea urbană de acest tip, pe care am comparat-o cu scrisul electronic.

Iată de ce, cel puţin pentru mine, scrisul la calculator nu este un lucru pe care să îl practic foarte des: pentru că, scriind astfel, mă blochez între virtual şi natural şi, aflându-mă într-un astfel de blocaj nemaiîntâlnit, nu mai ştiu, fiindcă nu mai am niciun control fizic asupra propriului meu scris, dacă ce scriu este aşa cum m-am şi gândit să fie.

Din păcate, a scrie electronic este mult mai mult (şi mult mai mult în rău şi în negativul comparaţiei despre cunoaşterea urbană) decât un blocaj între – să zicem – două planuri ale existenţei umane. Dacă ar fi numai atât, încă ar fi bine, pentru că, mai ales pentru un scriitor, planul virtual este la fel de palpabil ca şi cel natural – şi invers – şi asta înseamnă că, indiferent de planul de existenţă pe care alegi să-l exprimi la un moment dat, niciunul dintre ele nu poate fi mai puţin confortabil decât celălalt dacă ambele oferă imaginaţiei acelaşi teren stabil în care să se poată dezvolta.

Blocajul menţionat ar fi, aşadar, un simplu punct de trecere între două locuri în care propria noastră imaginaţie se simte la fel de confortabil. Fie că vezi respectivul oraş numai din avion, fie că îl baţi la picior, tot îl cunoşti cumva şi într-un anumit grad. Fie că scrii electronic, fie că scrii direct pe hârtie, cu alte cuvinte, tot scrii în cunoştinţă de cauză: tot scrii despre ceva deja cunoscut. În acest caz, al blocajului, nu contează intimitatea actului cognitiv, nu contează cât de bine ajungi să cunoşti oraşul pe care îl vizitezi sau cât de mult cunoşti ceea ce scrii, ci numai faptul că, pur şi simplu, cunoşti. Blocajul la care m-am referit se referă la confortul pe care ţi-l dă, în fond, cunoaşterea incomensurabilă a unui oraş sau a unui text scris de tine.

Atunci, pe bună dreptate, ce poate fi mai rău de atât? Dacă blocajul acesta doar ne blochează între diferitele grade ale cunoaşterii, dar nu ne blochează şi accesul imediat la cunoaştere, ce importanţă are dacă vizităm un oraş din înălţimea planată a unui avion sau dacă îl batem la picior şi, la fel, ce importanţă poate să mai aibă dacă ceea ce scriem este electronic sau direct pe hârtie? Lucrurile par să fie fără egal, adică perfect egale între ele, iar premiza iniţială că ar exista o diferenţă majoră, profund negativă, între scrisul electronic şi cel pe hârtie, nu mai există.

Totuşi, nu e adevărat. A scrie electronic e ca şi cum ai vizita oraşul respectiv din înălţimea planată a unui avion. Îl cunoşti, mai mult sau mai puţin, şi nu te mai interesează gradul în care îl cunoşti fiindcă cunoaşterea pentru tine nu e măsurabilă şi, în consecinţă, nu o poţi reduce la elementele ei componente. Îţi pasă doar de un singur lucru şi acela e să cunoşti – indiferent cum şi, mai ales, cât. Dimpotrivă, a scrie direct pe hârtie e ca şi cum ai vizita oraşul despre care am tot discutat de la nivelul gradelor pe care picioarele le descriu în distanţa dintre paşii ce te poartă pe străzile lui. Ca şi în cazul scrisului electronic, te interesează să cunoşti ceea ce vizitezi sau ceea ce scrii, dar, spre deosebire de scrisul electronic, te interesează şi cum şi, mai ales, şi cât de bine cunoşti ceea ce vizitezi sau ceea ce scrii. Dintr-o dată, îţi pasă de măsura în care cunoşti ceea ce vizitezi sau ceea ce scrii şi începi să măsori cunoaşterea pe care o smulgi oraşului vizitat sau textului scris, pentru că trebuie să o cuantifici într-un fel sau altul şi să adaugi plusul de cunoaştere rezultat din măsurarea în sine a cunoaşterii, înseşi cunoaşterii pe care ai acumulat-o vizitând oraşul cu pricina sau scriind textul în cauză. Accentul se mută, dramatic, pe cantitatea de cunoaştere acumulată, căreia i se adăugă, astfel transformată, şi calitatea cunoaşterii asimilate. Tot ceea ce contează, când scrii direct pe hârtie, e să poţi să ţi-l cunoşti până în profunzimile sale fizice – şi poţi dacă scrii, ceea ce scrii, nemijlocit pe hârtie – şi de aceea spuneam că scrisul electronic e mai mult decât un blocaj existenţial, pentru că, în măsura în care este, iniţial, numai un blocaj existenţial, ulterior, el devine şi un blocaj fizic. Când scrii direct pe hârtie, nu mai există între tine şi scrierea ta niciun blocaj fizic, iar cel pur existenţial nu te blochează în niciun fel să simţi, la scară umană, adică la propria ta scară, ceea ce scrii, în toate detaliile sale, oricât de amănunţite ar fi. Numai când scrii nemijlocit pe hârtie ai posibilitatea să controlezi fără margini tot ce implică un astfel de scris: ritmul, cadenţa, trăirile, scara lui; nimic nu-ţi scapă şi, ce e şi mai important, le simţi pe toate, fiindcă toate pleacă din vârful instrumentului de scris, care nu e prea lung, şi toate, în consecinţă, se termină în punctul pe care instrumentul de scris îl scrie permanent pe hârtie. Astfel, distanţa dintre tine şi ceea ce scrii nu mai este, ca în cazul scrisului electronic, despărţită de aneantizarea pe care o produce şi pe care nu o poţi în niciun fel controla, ci este egală cu lungimea însăşi a instrumentului de scris cu care scrii direct pe hârtie.

Ai până şi acest avantaj enorm: că distanţa dintre tine şi ceea ce scrii rămâne, imperturbabil, egală cu sine, incapabilă de variaţii dimensionale şi tot timpul cuantificabilă, ca să nu mai vorbesc şi despre avantajul că te prinde în lungimea ei mereu aceeaşi, în lungul căreia îi produci cunoaşterea de sine.

Scrisul direct pe hârtie, spre deosebire de cel electronic, nu-ţi deformează scara umană în care trăieşti; dimpotrivă, o păstrează, în ceea ce produce, cu fidelitate şi, cu aceeaşi precizie, o reproduce şi în ceea ce aşterne pe hârtie. Se poate în concluzie spune că scrisul pe hârtie e superior celui electronic pentru că, deşi păstrează în substanţa sa blocajul existenţial care nu îl poate deranja, îl blochează pe cel fizic, întotdeauna deranjant. Mai mult, scrisul nemijlocit pe hârtie e mai bun decât cel electronic fiindcă îl poţi controla şi în cele mai mici detalii şi, în consecinţă, îl poţi simţi în toate articulaţiile sale, despre care am vorbit, cum se aşterne pe hârtie. Lucrul cel mai important e, desigur, faptul că scrisul pe hârtie, contrar celui electronic, nu îţi distruge scara umană la care îl scrii, ci, din contră, ţi-o păstrează cu fidelitate şi cu mare precizie ţi-o reproduce în toate scrierile tale cuminte aşternute pe hârtie.

P. S. În orice formă aş mai scrie, în 2008 nu mai am timp să scriu niciun alt rând în plus.