jurnal.eidotomic

Suntem înecaţi în poveşti.

Ce spunea Genette despre ele? Bineînţeles că trebuie să ştiţi. Altfel nici nu se poate. Şi dacă ştiţi, cum e şi firesc, şi dacă nu ştiţi, cum nu prea ar fi normal, tot eu să ştiu şi dacă voi ştiţi sau nu chiar ar fi ultima picătură din paharul înecului.

Să luăm, oarecum la întâmplare, două poveşti. Una a fost istorisită când încă paharul înecului era aproape gol, iar cealaltă a fost istorisită chiar de pe una dintre marginile lichide ale ultimei picături din paharul înecului.

Ambele s-au născut în est şi, totuşi, amândouă au devenit occidentale. Una – prin istorie şi prin tradiţie. Cealaltă – prin limbă şi prin modă.

Acum, nu ştiu dacă, în cazul primei poveşti, ceea ce este tradiţie a debutat ca modă. La fel, nu ştiu nici dacă, în cazul celei de-a doua poveşti, ceea ce este modă se va transforma în tradiţie. Unele poveşti, înrudite cu a doua, însă puţin mai vechi decât ea, orientale şi, totuşi, occidentale prin limbă, ne-ar putea face să credem că moda, prin care poveştile respective sunt, totuşi, occidentale, s-ar putea transforma şi în tradiţie.

Dar să nu devenim profeţi. Asta nu ar face decât să ne transforme într-o maşină automată de produs poveşti, ceea ce înseamnă, silogistic, că ne-am transforma într-o maşină automată de produs înecuri.

Să vă las oare pe voi să ghiciţi care sunt cele două poveşti care s-ar putea concentra în ultima picătură din paharul înecului?

Sau să vă las pe uscat, departe de orice apă bachelardiană?

Greu de spus.

Dacă v-aş lăsa să vă înecaţi, aşa e că asta ar fi o poveste mai degrabă ca prima poveste la care m-am referit?

Dacă, în schimb, v-aş lăsa pe uscat, aşa e că asta ar fi o poveste mai degrabă ca a doua poveste la care m-am referit?

De dragul simetriei, chiar aţi fi tentaţi să credeţi astfel – ştiu asta. Însă nu aşa stau lucrurile fiindcă simetria este şi ea tot o poveste. Nu ştiu dacă genettiană sau bachelardiană. Poate că niciuna, nici alta. Poate că amândouă.

Dar am uitat să vă spun un lucru extrem de important: ambele poveşti sunt despre omor. Când el e colectiv, se numeşte război, e ceva eroic şi e subiectul primei poveşti. Când el e individual, se numeşte, simplu, crimă, e ceva prozaic şi e subiectul celei de-a doua poveşti.

V-am dat deja mai mult decât vă trebuie pentru a ghici la ce poveşti mă refer. Deci aţi ghicit? Cam general, nu? Să nu vă surprindă concluzia asta: aşa sunt toate poveştile, cam generale. Dacă n-ar fi oamenii, unici, prin care ele există, nici nu le-am putea deosebi unele de altele.

Să vă mai dau, totuşi, un indiciu – aşa sper să puteţi ghici la ce poveşti mă refer. În prima poveste, oamenii mor eroic. În a doua poveste, un om moare prozaic.

Tot cam general, nu? Aşa sunt poveştile, de la început şi până la sfârşit: cam generale.

Fie atunci: un ultim indiciu. După ce vi-l dau, eu mă retrag din povestea celor două poveşti, chiar dacă e a mea. În prima poveste, oamenii mor şi, aş adăuga, se duc pe capete, din cauza dragostei egoiste a unui bărbat pentru o femeie. În a doua poveste, un bărbat e omorât de un alt bărbat din cauza dragostei – la fel de egoistă – pentru libertate şi pentru bani. În ambele poveşti, moartea este adusă în cadru, cum se spune în cinematografie, de dragostea umană pentru tot felul de lucruri la fel de umane.

Dacă tot n-am reuşit să vă fac să ghiciţi despre ce poveşti am scris aici, înseamnă fie că am uitat să trec titlul poveştii mele despre ele, fie că poveştile sunt cu adevărat mult prea generale.

Epilog epifanic: şi moartea chiar dragostea o aduce în viaţa noastră?

Să lămuresc şi problema asta ar însemna să mă înec în chiar propria mea poveste despre poveştile în care ne înecăm oricum cu toţii şi nu mai pot fiindcă mă aflu deja peste marginile paharului înecului, înecat, şi el, în poveşti.