jurnal.eidotomic

Pe 3 decembrie 2008 publicam nişte gânduri despre semidocţi, pe care îi numeam, în mentala mea imagine despre legitimitatea ianusiană a unei asemenea clase sociale, automimetoni.

Aproximativ trei luni mai târziu, mai precis în jurul relativ al lui acum, scriu despre proşti, cărora nu ştiu dacă, până la ultimul rând al acestei note despre ei, le voi da un nume la fel de „tehnic” (sau pur şi simplu „pompos”) cum au deja semidocţii. Şi dacă, totuşi, voi ceda presiunilor propriului meu stil teoretizant şi le voi atribui şi lor, în taxonomia mea rezervată oamenilor cu minte în diferite grade de atrofiere intelectuală, un loc care să sune ştiinţific şi stilist ezoteric, singurul motiv pentru care o voi face va fi, evident, parodic.

Să precizez, mai întâi, de ce vreau cu tot dinadinsul să scriu despre proşti, când nici nu ştiu – şi nici nu voi afla vreodată – nici cine sunt ei individual, nici ce anume îi califică pe unii să intre în această categorie, aş spune, complet inefabilă.

Ei bine, un motiv ar fi că proştii mă fascinează cumplit fie că nu pot fi ca ei, fie că nu-mi dau seama încă cât sunt ca ei. Oricum aş lua-o, însă, această clasă socială neaşteptată exercită asupra mea o fascinaţie de neclintit, pe care subiectul ei nu o poate discredita în niciun fel. Un al doilea motiv ar fi că, vorbind destul de recent despre ei, am descoperit că au un potenţial uriaş. Îl voi preciza imediat, dar nu înainte de a lămuri chestiunea uriaşului lor potenţial. Este un potenţial uriaş, adevărat, dar în totalitate negativ, tot atât de adevărat. Ei au un potenţial uriaş de a rata potenţialul uriaş pe care alţi semeni ai lor nu-l ratează niciodată. De când am descoperit acest lucru, ce, în fond, e o contradicţie nefericită, mă tot gândesc de ce şi în ce condiţii proştii ratează pe scară largă ceea ce deştepţii nu ratează nici chiar în ultimul detaliu. Probabil, recunosc, am să mor de bătrâneţe înaintată şi tot n-am să fiu în stare să rezolv această contradicţie.

Mai fac o mică întrerupere şi mai amân preţ de o frază sau două natura uriaşului potenţial pe care îl au proştii în dotare, pentru că trebuie să mă refer, contrastiv şi în linii foarte schiţate, şi la deştepţi. Din punct de vedere social, ei sunt la fel ca proştii: formează o clasă socială, numai că o alta. Taxonomic, ei sunt la fel ca proştii: aparţin unei categorii, numai că o alta. Ceea ce, totuşi, îi diferenţiază pe unii de alţii e numai modul cum fiecare manevrează şi înţelege uriaşul lor potenţial originar. Aşa cum am stabilit, unii îl ratează, iar ceilalţi nu l-ar putea rata nici dacă, probabil, ar încerca.

Revin, în sfârşit, la potenţialul uriaş pe care l-am descoperit la proşti. În fond, descoperirea mea e un lucru excelent, care îi califică a nu fi proşti. De fapt, după cum am şi arătat, descoperirea mea nu prea e bună şi nu îi prea poate califica să nu fie ceea ce şi sunt.

Uriaşul potenţial pe care proştii îl ratează cu atâta, cred, inconştienţă şi indiferenţă, este uman. Uriaşul lor potenţial este de a rata uriaşul potenţial uman cu care ne-am născut cu toţii. Consecinţa cea mai gravă, pentru ei, a acestui record este că, în această manieră, ei îşi ratează şi umanitatea, şi trăsătura ei fundamentală: gândirea. Fără să gândească, ei nu sunt încărcaţi de umanitate; fără a fi încărcaţi de umanitate, lor li se interzice să fie umani; interzicându-le să fie umani, mă întreb, cu tristeţe nemărginită, ce devin la capătul acestui silogism şi la sfârşitul acestui great chain of being interior şi, în consecinţă, ce rămân ei să fie. Mie îmi este şi teamă de răspunsul strigător la întrebare.

Eufemistic, ei sunt fie antropoizi, fie pseudo-antropi, în funcţie de gradul de laşitate morală pe care eufemismul în cauză îl disimulează.

Idealist, ei sunt grava abatere de la normă.

Realist, ei sunt chiar norma.