jurnal.eidotomic

Tot documentându-mă pentru un studiu la care în prezent lucrez, mi-au trecut deja prin mâini şi prin faţa ochilor nenumărate cărţi şi articole şi, sincer să fiu, deşi m-am aşteptat ca bogăţia lor informativă să mă satisfacă integral, toate mi-au provocat în diferite grade acel tip de insatisfacţie pe care o simţi numai atunci când abia găseşti, infidel şi, în fond, insuficient, lucrurile căutate de tine cu adevărat.

Oricâte alte cărţi şi articole ai mai consulta, nu vei găsi niciodată ceea ce cauţi de fapt dintr-un simplu motiv: ceea ce cauţi tu, pentru propria ta lucrare, încă nu s-a scris – şi nu s-a scris încă pentru că, se pare, persoana care scrie ceea ce cauţi în scrierile altora eşti chiar tu.

Am găsit, în sfârşit, cauza veşnicei mele nemulţumiri: nu pot găsi niciodată ceea ce am nevoie cu adevărat, pentru că 1) ceea ce am eu nevoie cu adevărat nu există încă în formă definitivă; 2) caut informaţiile de care am nevoie, în exact forma în care am nevoie de ele, înainte ca ele să existe în felul în care le vreau eu; 3) în fond, este o imposibilitate fizică să caut ceea ce cu siguranţă nu există încă, dar ar putea să existe în viitorul mai mult sau mai puţin imediat.

Deci este foarte simplu de înţeles de ce am eşuat de fiecare dată să găsesc ceva în exact felul în care am dorit informaţia respectivă. Dar, dacă motivaţia eşecurilor mele de până acum este atât de simplă, atunci de ce mi-a fost atât de greu s-o înţeleg în toată simplitatea ei înfricoşătoare?

Răspunsul, cred, e acelaşi: până să scriu aceste rânduri despre imposibilitatea de-a găsi ce abia construiesc în propriul meu fel de-a vedea lucrurile, explicaţia ca atare a eşecului meu de-a găsi ce încă n-am terminat de construit nu exista în forma pe care, iată, i-am dat-o în cele deja spuse (şi formate exact cum am vrut să le formez). Eşecul meu de a-mi explica singur de ce nu am înţeles un lucru atât de simplu şi, aparent, atât de firesc, nici nu exista în sine înainte ca acestei imposibilităţi să-i fi dat forma pesimistă de eşec scriptural, sau, aşa cum ar trebui, de fapt, să fie numit, de aporie bibliografică.

Deci am de-a face, şi eu ca mulţi alţii, cu efectele nedorite ale neprevăzutei aporii bibliografice. Şi, fiindcă în mersul înainte al lucrării pe care mă spetesc să o termin, am dat peste o aporie, încerc şi eu, ca alţii, să găsesc o modalitate de a o rezolva şi, astfel, de a-i depăşi efectele neaşteptate şi negative. Dar cum aş putea să rezolv o asemenea aporie? Pentru a ieşi din ea, ar trebui, practic, să mă pot documenta chiar din lucrarea pe care încă o scriu şi, altfel, să-i exteriorizez conţinutul ştiinţific într-un mod atât de convingător, încât s-o pot trece la propria ei bibliografie. Dar, aşa, nu fac decât să mă afund în această aporie şi, mai mult decât atât, să creez una şi mai dificilă de rezolvat. Ar trebui, pe scurt, ca studiul meu să îmi aparţină şi, în acelaşi timp, să nu-mi aparţină pentru a putea să-i ataşez în capitolul dedicat bibliografiei, şi lucrarea mea în curs de scriere. Aporia bibliografică ar fi dublată, în acest fel, de o aporie a meta-scrierii ca auto-scriere. O imposibilitate atât fizică, cât şi filosofică, fiindcă şi aporiile au gradul lor de suportabilitate logică. Nici chiar o aporie nu poate depăşi un anumit nivel de imposibilitate logică. Dacă l-a depăşit, atunci poate că acea aporie nici nu s-ar mai putea numi aşa, şi ar trebui în consecinţă să-i fie găsit un nume mai potrivit.

Dar, să revin cu finalul pe care îl propun în concluzia acestor rânduri despre eşecul meu scriptural. După câte am înţeles din propriile mele explicaţii, nu am reuşit niciodată să găsesc exact ceea ce căutăm pentru că 1) ceea ce caut eu încă nu există; 2) lucrurile pe care le caut nu se află în afara propriilor mele scrieri, ci în interiorul lor încă în curs de finalizare; 3) ceea ce caut se va afla, într-un final mai mult sau mai puţin îndepărtat, chiar în lucrarea pe care încă n-am terminat-o de scris. Această imposibilitate se numeşte aporia bibliografică şi ea este în permanent pericol de-a fi dublată de aporia meta-scrierii ca auto-scriere, care este cu mult mai greu de depăşit şi, de aceea, probabil că nici nu se mai poate înscrie în categoria obişnuită a aporiilor.

Conştientizând, foarte aproape de sfârşitul acestei mici şi personale apocalipse scripturale, veşnicul pericol ce mă paşte dacă o să mă încăpăţânez şi în continuare să caut exact ceea ce am nevoie în alte scrieri decât ale mele, nu am atunci decât două şanse să termin cu bine studiul început: 1) să mă mulţumesc cu informaţiile din scrierile altora ce nu sunt în forma pe care o vreau eu şi, punându-le în ceea ce scriu eu în forma lor originară, să le dau posibilitatea să-mi devină bibliografie normală; 2) să nu mă mulţumesc cu acest curs firesc al lucrurilor şi să încep să caut ceea ce nu găsesc în ceea ce încă n-am scris sau n-am finalizat de scris şi, astfel, să dau naştere celei mai îndepărtate logic aporii de categoria căreia îi aparţinea odată, pe care nici nu ştiu cum aş putea, totuşi, s-o numesc în afară de aporia meta- şi auto-bibliografică. Dar, paradoxal, chiar aceste două şanse reprezintă cea mai bună şansă de rezolvare a vârfului ilogic al aporiilor prin conştientizarea neîncetatei pendulări între mulţumire şi nemulţumire şi alegerea uneia dintre stări pentru depăşirea caracterului insurmontabil atât al aporiei bibliografice originare, cât şi a deviaţiei sale logic imposibile.

Adică fie să mă mulţumesc cu ce n-am încă pentru a putea avea, în viitorul mai mult sau mai puţin imediat, exact ceea ce am nevoie, fie să nu mă mulţumesc cu ce oricum nu pot avea până ce nu am chiar ceea ce îmi trebuie şi, astfel, să nu mai pot spera niciodată că voi avea, oricât de târziu, ceea ce şi caut cu adevărat.