jurnal.eidotomic

Urmăresc şi eu, ca toată lumea, intrarea politicienilor, pentru europarlamentare, în campania prezidenţială. Urmăresc şi eu, aşadar, această campanie electorală suprapusă şi glisantă, ca toată lumea, dar, spre deosebire de colegii mei telespectatori, dar şi altfel decât analiştii politici care scriu de obicei texte de politică, mie mi-a venit o idee.

Am s-o împărtăşesc cu toţi; n-am s-o ţin numai pentru mine, însă nu înainte de a spune, dacă tot m-am apucat să scriu o pagină despre politică, lucru pe care nu l-am făcut niciodată până acum, ce văd eu din politica românească şi cum percep eu ce văd din ea, aşa cum mă aflu, de la distanţa obişnuită a omului simplu.

De vreme ce actuala campanie electorală, suprapusă, glisantă sau chiar normală, m-a captivat atât de tare, încât m-am oprit asupra ei probabil cu singurul scop de a-mi da ideea care mi-a venit urmărind-o pe toate posturile TV, înseamnă că are ea ceva în plus, orice, faţă de celelalte din anii trecuţi. Sau, dacă nu are nimic neobişnuit şi e ca toate celelalte, atunci înseamnă că s-a întâmplat ceva cu mine în toţi aceşti ani. Oricum ar fi, e clar un singur lucru: această campanie electorală, prezidenţială suprapusă pe cea europarlamentară şi europarlamentară glisată spre cea prezidenţială, a reuşit, pentru prima dată în viaţa mea, să mă facă să-i scriu câteva rânduri, şi nu neapărat într-o scrisoare. Întâi m-a ajutat să intru într-o stare specială, apoi chiar aş spune că mi-a dat până şi cuvintele pe care să le aşez în rândurile despre ea.

Ce m-a frapat aşadar din ce-am văzut în politica românească şi la ce m-am uitat, cu atenţie nemijlocită, din ce-am văzut că se întâmplă în ea, este figura sau poza candidatului fără şanse reale de câştig, nici măcar fără şanse matematice de câştig. Postura lui, oricare ar fi el, mi-a dat de gândit şi, recunosc, ea este cea din înţelesurile ascunse ale căreia s-a conturat ideea mea.

Aşa cum se vede lumea politică dinspre mine, candidatul fără nici măcar şanse statistice de reuşită este Cavalerul Tristei Figuri, abia ieşit în realitate, care se luptă să reuşească şi care se străduieşte să învingă şi care, în fond, încearcă din răsputeri să fie altcineva, dar care nu are, în eforturile sale herculeene, prin energie, şi sisifice, prin inutilitate, niciun succes în tentativele lui de a se ridica deasupra condiţiei în care naşterea l-a pus, dar în care şi conjunctura politică l-a aşezat, deşi, ciudat, tocmai prin acest insucces constant, el repurtează o victorie pe care o consider şi mai importantă decât cea, profund temporală, aşteptată atât de sine, cât şi de toţi cei din preajma lui electorală.

Cavalerul Tristei Figuri Literare care este, desigur, nimeni altul decât Don Quijote, iese din paginile cărţii în realitate pentru a deveni Cavalerul Tristei Figuri Politice, care nu poate fi decât Candidatul Fără Succes Matematic. În trecerea de la lumea lui originară, la cea adoptivă, în care şi rămâne, acest personaj nu-şi pierde niciuna dintre datele sale de bază: rămâne la fel de naiv, cu toate că mai câştigă în cinism; rămâne la fel de intransigent cu propriile eşecuri, cu toate că nu le mai îmbracă în aura nobilă a izbânzilor cavalereşti; rămâne, în fine, tot atât de asincron în tot ceea ce face, cu toate că desincronizarea lui caracteristică nu mai este o cauză a firii sale, ci un efect al mediului său înconjurător. În plin transfer de personalitate între cele două lumi, el riscă să rămână blocat în spaţiul indefinit dintre ele două şi ar şi rămâne blocat între ele dacă nu s-ar fi întâmplat ca lumea literară să nu semene atât de mult cu lumea reală, care are atât de multe lucruri în comun cu lumea literară. Această lipsă de vid adevărat între lumile sale de acţiune l-a salvat şi i-a facilitat tranziţia dinspre lumea lui de origine înspre lumea lui de adopţie şi i-a făcut-o cât de uşoară s-ar fi putut în asemenea condiţii. Iar proaspătul imigrant Candidat Fără Succes Statistic, Cavalerul Tristei Figuri Literare de altădată, Cavalerul Tristei Figuri Politice de acum, odată transferul terminat, ce face? Hotărăşte să se stabilească în lumea noastră mai rea, pe care o consideră totuşi mai bună şi uită cu desăvârşire de lumea lui nativă, deşi întreaga lui activitate de aici o evocă.

Totul se întâmplă întocmai, însă cu o diferenţă care face toată diferenţa. Diferenţa este atât de importantă, pentru că în ea şade ideea pe care am avut-o de când îi urmăresc diversele ipostaze cum se desfăşoară, donquijotesc, la televizor. Şi este diferenţa atât de importantă, pentru că în ea rezidă adevărata lui faţă, dacă mai poate avea una unic adunată numai în trăsăturile sale, dar şi adevărata intenţie din spatele hotărârii lui de a-şi părăsi lumea de baştină şi a ni se alătura în lumea noastră permanent originară.

El, Candidatul… şi Cavalerul…, s-a mutat de tot în lumea noastră cu un singur scop. A luat această decizie, cred, destul de uşor şi frământându-se, în legătură cu implicaţiile unei asemenea mişcări locative, la minim. De altfel, sunt convins şi de faptul că n-a prea avut alte şanse decât să se mute cu totul în lumea noastră. Aici, cel puţin, are posibilitatea, fie şi teoretică, să îndeplinească paradoxul de neîndeplinit în lumea lui de baştină, şi să-l întoarcă în favoarea sa, câştigând până la urmă consecinţele lucrurilor pe care, în niciuna dintre lumi, nu le-ar fi putut câştiga niciodată. Aici, în lumea noastră, poate în sfârşit să candideze la toate alegerile, suprapuse, glisante sau, pur şi simplu, normale, să le piardă aşa cum e şi de aşteptat, necontrazicând paradoxul vieţii sale, şi apoi să-şi câştige dreptul la nemurire, să prindă un loc, chiar şi ultimul, în memoria colectivă, dar şi în cea selectivă a istoriilor naţionale, politice şi, probabil, şi umane ale lumii sale de adopţie. Cred, aproape sunt convins, că din nicio altă cauză nu a venit el la noi. Pur şi simplu vrea şi el, ca oricine altcineva, o fărâmă de nemurire – o bucăţică de veşnicie, care să fie a lui şi numai a lui.

În sfârşit, mă întreb, dacă el vrea atât şi nimic altceva, de ce n-o fi rămas în lumea lui literară, unde cel puţin avea asigurat visul său cel mai mare, şi nu într-o proporţie atât de meschină ca în lumea noastră, în care singurul lucru pe care îl câştigă în mod real, pentru ca paradoxul ce-i domină întreaga existenţă să se adeverească, este tocmai insuccesul de lungă durată, în virtutea căruia accede, până la urmă, şi la ceva eternitate… Nu pot să nu-mi pun această întrebare şi să nu caut un răspuns, fie el şi unul provizoriu. Şi iată că el în persoană, Cavalerul… transfigurat în Candidatul…, mi-l oferă şi, după tonul în care mi-l dă, se pare a fi destul de permanent: „Pentru că acolo, de unde am venit, eu nu puteam munci la propria-mi nemurire, şi de aceea nici măcar nu o simţeam ca fiind a mea, în vreme ce aici, în lumea în care m-am hotărât să mă stabilesc, pot şi mi se permite să muncesc la eternitatea mea personală, pe care de aceea o şi simt ca fiind a mea. Şi, în fond, eu nu vreau decât un singur lucru: să fiu nemuritor, dar nu în chiria cine ştie cărui autor, şi să am titlu de proprietate pe propria mea eternitate”.