jurnal.eidotomic

Principiul de bază al literaturii virtuale, desprins din tot ce-am scris până în prezent despre ea, s-ar putea numi atât imposibilitatea literaturii postume ca literatură virtuală, cât şi exclusivitatea literaturii antume ca literatură virtuală, dar ambele denumiri sau definiţii trimit, de fapt, la o altă imposibilitate şi la o altă exclusivitate ce ar putea periclita întreg proiectul unei literaturi virtuale cu adevărat autonome.

Imposibilitatea extra-literară a literaturii virtuale de a fi literatură postumă şi exclusivitatea extra-literară a literaturii virtuale de a fi literatură antumă pot, amândouă, sfârşi încă din faşă acest proiect al literaturii virtuale.

Imposibilitatea extra-literară la care m-am referit face imposibilă apariţia literaturii virtuale ca literatură postumă pe considerente morale şi personale, biografice. Autorul împins de dorinţa creării unei literaturi eminamente virtuale s-ar putea gândi, la un  moment dat, de ce ar trebui el să nu lase nimic din ce scrie, în timpul vieţii, nepublicat şi publicabil, cel puţin în teorie, după moartea sa. Moral, acest autor s-ar putea auto-cenzura mai ales dacă textele pe care nu vrea să le publice cât trăieşte, cu propria lui mână, le consideră a fi sub nivelul celor pe care le-a publicat deja. Ar fi, deci, o chestie de estetică morală, un simţământ care ia atât din morală, cât şi din estetică, numitorul lor comun: interdicţia interioară de a nu face rabat de la calitate şi aceeaşi interdicţie interioară de a nu începe să fie un alt tip de scriitor decât cel care este, prin sacrificiul, pe altarul literaturii virtuale, de-a publica şi ceea ce e, în opinia lui, nepublicabil. Personal, motivele pentru auto-cenzurarea, parţială, a literaturii personale (care ar duce la eliminarea totală a literaturii virtuale) sunt mult mai multe. Sunt, de fapt, atât de multe, încât nici nu încerc să dau o listă a lor.

Exclusivitatea extra-literară la care m-am referit face din literatura virtuală o literatură exclusiv antumă, iar apariţia unei literaturi exclusiv antume, deci eminamente virtuale, pare să fie o problemă falsă, dar nu şi fals pusă. Falsitatea unei asemenea literaturi ar consta în auto-cenzurarea programatică, de chiar respectivul autor, a oricărei auto-cenzuri de natură morală sau estetică, sau estetic-morală, care ar conduce, pe de o parte, la abolirea întregii literaturi virtuale, şi, pe de altă parte, ar menţine, în interiorul literaturii generice, ierarhiile de bază în virtutea cărora nu tot ce este scris este şi (de) publicat şi nu tot ce se poate scrie este şi publicabil.

Marele impediment al literaturii virtuale este, aşadar, această axiomă calitativă fără de care literatura, în genere, nu ar mai fi un sistem ordonat de valori, ci, pur şi simplu, o colecţie continuă şi aleatorie de texte, numite „literare” numai în inerţia catalogării ce le cuprinde.

Lucrurile stând astfel, mă întreb, cu îngrijorare, care este viitorul literaturii virtuale în care am fost suficient de încrezător, iată, să investesc şi un întreg roman, pe care l-am numit, pentru naturalizarea lui completă în literatura virtuală, online?

Aşa cum stau lucrurile în prezent, literatura virtuală fie se află în faza ei embrionară, mai având ceva timp până să se nască literatură virtuală în adevăratul sens al cuvântului (sens pe care eu i l-am atribuit deja în ce-am scris despre ea), fie se află în imposibilitatea de-a exista ca literatură exclusiv virtuală.

Literatura virtuală, în această contemporaneitate a ei deloc confortabilă, este încărcată de un paradox teribil: ori să nu se mai nască, ori să moară înainte de naştere. Prefer, totuşi, să se nască şi să se maturizeze ca literatură virtuală şi să-şi urmeze traseul literar firesc ca literatură virtuală. Pentru a reuşi, ea trebuie să evite următoarea situaţie, deocamdată, implacabilă: pe de o parte, trebuie să se sustragă holismului antumist de care se pare că suferă şi, pe de altă parte, trebuie să nu cadă în capcana, aproape inevitabilă, a unui atomism estetizant şi moralizator, care ar împărţi-o în literatură virtuală antumă şi în literatură virtuală postumă.

Eu, cel puţin, nu pot ceda presiunilor extra-literare şi nu pot accepta ideea ca literatura virtuală să fie şi antumă, şi postumă, nu neapărat în proporţii egale, ci în proporţii care să se regleze de la sine, în funcţie de valoarea estetic-morală a textelor autorului respectiv. Pentru mine, o asemenea împrăştiere a literaturii virtuale în taberele moralizatorilor şi a esteţilor ar fi un compromis de neacceptat.

Literatura virtuală trebuie să rămână literatură virtuală, adică nici acaparată integral de holismul antumist, nici atomizată de antum şi de postum, şi, dacă nu poate să fie literatură virtuală ca literatură virtuală, atunci să moară în literatura din care a încercat – şi încă încearcă – să se nască.