jurnal.eidotomic

Se mai poate face, în acest secol, filozofie nouă? Mai poate exista, de acum încolo, filozofie care să fie nouă? Care să se numească nouă pentru că întruneşte toate condiţiile noului filozofic?

În primul rând, da, filozofie se face – şi s-a făcut – tot timpul – şi la fel de tot timpul se va face şi în continuare, pentru că, pe lângă faptul că filozofia este dragostea omului de înţelepciune; şi pe lângă faptul că filozofia este, aproximativ începând cu Platon, şi un discurs intelectual academiza(n)t; şi pe lângă faptul că filozofia este şi un fel – cu totul special – de recurs la memorie (ne aducem aminte numai ce nu înţelegem fiindcă, parţial, ce înţelegem nu prea reuşim să ţinem minte dincolo de spaţiul natural al unei epoci filozofice); filozofia este, mai presus de toate aceste fapte, felul uman de a inter-relaţiona cu înconjurătorul nostru complex, căruia îi spunem, antropomorfizant, realitate. Şi, câtă vreme omul va avea de-a face cu realitatea din jurul său, însă şi din toate jururile sale, filozofia va reprezenta calea de acces – la ea – cea mai accesibilă, în ciuda faptului imediat evident că nu poate fi decât mental ezoterică şi intelectual elitistă, aşadar invizibilă omului pornit în căutarea ei.

În al doilea rând, trebuie de văzut ce înseamnă nou în raport cu filozofia pe care acest nou se presupune că o înnoieşte. Acest lucru este, de fapt, o operaţie complicată şi egal de dubioasă. Noul filozofic se dovedeşte a fi eludat dintotdeauna filozofia pe care trebuia s-o înnoiască; mai mult decât atât, se pare că noul filozofic şi-a câştigat locul de înnoitor în filozofie numai după ce filozofia particulară pe care el trebuia s-o înnoiască s-a învechit suficient de mult pentru a putea fi instituţionalizată, temporal fals, ca filozofie nouă. Concluzia firească este că filozofia nouă, în măsura în care există aşa ceva, prin noul filozofic care o înnoieşte, este fie, pur şi simplu, o contradicţie în termeni, asemănătoare celei dintre filozofie şi istorie în accepţiunea lor antică, fie un anacronism vinovat de toate implicaţiile sale temporale, pentru că este imposibil, cronologic, ca noul filozofic să devină astfel numai după ce se învecheşte în cadrul instituţional al unei filozofii noi. Or, mai există o posibilitate pe care concluzia mea n-a acoperit-o în fraza anterioară: filozofia nouă, în virtutea noului filozofic care este nou numai în spaţiul său natural (care este spaţiul natural al noului şi cât de întins este acesta reprezintă două întrebări de bun simţ, cărora voi încerca să le răspund, în orice caz, în altă parte), probabil că este un fel de filozofie a priori nouă, pentru că, se pare, noul în ea apare întotdeauna în intenţia noului filozofic de a o înnoi înainte ca ea să fie, cu adevărat, nouă. Dacă primul caz scos în relief filozofic de concluzia mea, conform căruia filozofia nouă ar fi o simplă contradicţie în termeni, s-ar putea dovedi viabil numai în măsura în care nu ar mai exista niciun agent filozofic funcţional care să implementeze noul filozofic în filozofia pe care, astfel, ar urma s-o înnoiască, ultimul caz scos în relief filozofic de concluzia mea, conform căruia filozofia nouă este exclusiv o filozofie a priori nouă, s-ar putea dovedi viabil numai în măsura în care aprioricul şi-ar pierde sensul categoric de anterioritate temporală şi s-ar transforma într-un fel de amânare indefinită a acestei anteriorităţi chiar şi în spaţiul natural al posteriorităţii temporale sau, mai pe scurt, al vechiului. Dar, cum în realitate noul poate deveni vechi numai când anterioritatea ce desemnează noul cedează locul posteriorităţii ce reprezintă vechiul, iar probabilele forme de suprapunere nu sunt şi posibile, nici acest caz in extremis acoperit de concluzia mea nu pare să se poată aplica oricărui model al filozofiei noi înnoibile prin noul filozofic. În ceea ce priveşte cazul intermediar, conform căruia filozofia nouă este, de fapt, un anacronism ce nu poate fi depăşit exclusiv temporal, concluzia mea în sfârşit prezintă singura viabilitate în virtutea căreia filozofia nouă s-a dovedit a şi fi nouă, fie şi numai instituţional. Filozofia, anacronic, nouă, îşi poate depăşi condiţia, dacă nu temporal, atunci istoric. Exemplul pe care îl consider a fi cel mai relevant pentru acest caz median al filozofiei noi este filozofia carteziană. Strict temporal, această filozofie auto-intitulată nouă, nu a putut depăşi anacronismul în care s-a format şi în care a continuat, pentru o bună bucată de timp, să existe. Numai prin istorie anacronismul iniţial a fost eliminat, în momentul în care această filozofie nouă a fost astfel intitulată în vechiul cadru instituţional al filozofiei devenind, în consecinţă, istorică. S-ar putea face, în acest punct, următoarea remarcă: nu numai filozofia carteziană era nouă, dar şi instituţia ei, care nu existase niciodată până în acel moment. Problema privită astfel, s-ar putea conchide că atât filozofia nouă era nouă, cât şi cadrul ei instituţional, cu alte cuvinte, era nou atât conţinutul filozofiei noi, cât şi forma ei, numai că, oricât de nouă ar părea sau chiar ar fi instituţia carteziană a filozofiei carteziene, nu la fel de nouă este sau doar pare, instituţia filozofică a filozofiei ca atare. Iar eu precis la acest al doilea cadru instituţional, care este şi primul în ordinea importanţei, pentru că îl încorporează pe primul, m-am referit. Aşadar, filozofia carteziană a ajuns, oficial, o filozofie nouă numai în cadrul, vechi, al instituţiei general filozofice. Înainte de a ajunge, când era deja o filozofie veche – cel puţin în termeni strict filozofic epocali – filozofie nouă, filozofia carteziană nu era decât o extremitate filozofică, iar, aparent, extremităţile filozofice se află în afara timpului, deci şi în afara noului şi al vechiului, pentru că nu pot fi încă nici noi, nici vechi din simplul motiv că nu li se poate atribui nicio valoare de adevăr temporală, cum este noul sau vechiul, câtă vreme sunt poziţionate in extremis în raport cu filozofia ca atare.

În al treilea rând, rămâne de văzut, cred, pe termen nedeterminat, care sunt exact condiţiile de întrunit prin care o filozofie devine filozofie nouă în virtutea noului filozofic. Este posibil ca printre aceste condiţii să se numere şi obligativitatea ca filozofia aspirantă la titlul de filozofie nouă să nu aibă ca obiect de filozofare niciunul dintre subiectele filozofice ale filozofiei calificate, de dragul simetriei, drept vechi? Se poate, mai pe scurt, ca în noua filozofie să nu se mai discute despre entităţile morale (Binele, Frumosul, Dreptatea), despre cele fizice (Timpul, Spaţiul, Corpul) sau despre cele metafizice (Fiinţa, Lucrul, Dumnezeu)? Se pare că filozofia nouă, oricât de nouă ar fi, nu poate să renunţe la aceste subiecte filozofice, ceea ce înseamnă că obligativitatea ca ele să nu mai facă parte din filozofia nouă nu se numără printre condiţiile pe care ea trebuie să le întrunească. Căutarea unor astfel de condiţii este, în fond, vană, pentru că se presupune că ceea ce face ca o filozofie să fie nouă nu sunt subiectele pe care le abordează, ci metoda prin care poate să abordeze subiectele morale, fizice sau metafizice deja menţionate. Acest lucru este forte important pentru că el delimitează, cu mare claritate, zona precisă a noului filozofic în virtutea căruia o filozofie poate să fie filozofie nouă, iar noul filozofic al filozofiei noi, ale cărui condiţii ea le întruneşte, constă în metoda de abordare a subiectelor filozofice pe care filozofia nouă le alege pentru a-i forma corpul epistemic. Aparent, singura condiţie importantă este identificarea exactă a noului filozofic al filozofiei noi şi înscrierea ei în orbita lui evidentă. Aplicată la filozofia carteziană, depistarea noului filozofic în această filozofie nouă este de ajutor şi pentru că, fără el, nu s-ar mai putea distinge influenţele filozofice din filozofia nouă, care sunt, în esenţă, vechi în raport cu noul filozofic al filozofiei noi, de ceea ce o influenţează, care este, practic, nou în raport cu ele. În noul filozofic intră aşadar, şi această operaţie de filtrare, clasificare şi orânduire a influenţelor anteriore filozofiei noi, iar această operaţie complexă de (re)cunoaştere a vechiului în nou ţine, şi ea, de metoda de abordare a subiectelor filozofice. Este, cred, partea sa mai mult calitativă, decât cantitativă, cum e partea subiectelor filozofice înseşi, care e mai mult cantitativă, decât calitativă. Ilustrativ pentru filozofia carteziană este lanţul ei specific de influenţe ce este, în sine, vechi, dar care, în acelaşi timp, formează sau pune bazele noului filozofic al acestei filozofii noi. O extenuare exhaustivă a tuturor influenţelor care au modelat câte ceva în filozofia carteziană, chiar dacă este posibilă sau în general de dorit, în acest loc unde eu vreau să arăt, de fapt, dacă mai este posibilă în secolul nostru o filozofie nouă, alegând filozofia carteziană ca fundal explicativ, este imposibilă şi inutilă. O rememorare a celor mai importante astfel de influenţe (căi ale vechiului către nou) este însă de dorit. Pentru a simplifica lucrurile, reamintesc drumul epistemic – cel pozitiv – al filozofiei carteziene. Pe cel negativ – aristotelismul pe care filozofia carteziană şi-a propus să-l depăşească prin utilizarea anti-aristotelianismului din epocă – nu-l discut în acest loc. Noul cartezian a fost influenţat de vechiul augustinian, devenit, în raport cu vechiul platonism care, şi el, l-a influenţat, nou. Descendenţa influenţelor este deci următoarea: cartezianismul a fost influenţat de augustinianism, care a fost influenţat de platonism. Sau: noul este învechit de vechi, iar vechiul este înnoit de vechi. Deja se poate observa că noul şi vechiul, în raportul pe care-l formează, nu sunt reprezentate în aceeaşi cantitate calitativă. Aşadar, filozofia carteziană este fie o filozofie nouă înainte de-a se învechi în cadrul instituţional al unei filozofii noi (cartezianismul per se), fie este o filozofie veche înainte de-a fi nouă înainte de-a se învechi în cadrul instituţional al unei filozofii noi (cartezianismul de inspiraţie augustiniană), fie este o filozofie nouă înainte de-a fi veche înainte de-a fi nouă înainte de-a se învechi în cadrul instituţional al unei filozofii noi (cartezianismul de inspiraţie augustiniană de inspiraţie platoniciană).

Răspunzând la toate aceste întrebări despre condiţiile în care se mai poate face în secolul nostru filozofie, am lăsat, pentru final, cea mai importantă întrebare ce poate decurge din primele: cum se poate face filozofie în secolul nostru dacă (tot) am convenit asupra faptului că filozofie în secolul nostru încă se mai poate face?

O parte din răspuns l-am dat deja în descrierea, în mediul altor răspunsuri, a raportului dintre nou şi vechi. Esenţial pentru aflarea metodei de a face filozofie în contemporaneitatea noastră este explicarea acestui raport şi speranţa că el este pe deplin funcţional. Dacă acest raport întâmpină – sau a întâmpinat – şi anumite dificultăţi, ca anacronismul depăşibil numai în istorie prin abandonarea specificului său temporal, care, în fapt, s-a dovedit a fi şi dificultatea cea mai puţin dificilă dintre toate, el, în acelaşi timp, stă şi la baza metodei în sine prin care se mai poate face filozofie în acest secol al nostru. Este deja clar că, în raport cu filozofia nouă, noul şi vechiul nu sunt distribuite în mod egal şi că unul dintre ele îl domină pe celălalt proporţional. Aparent, noul ar trebui să fie majoritar în filozofia nouă pe care se presupune că o înnoieşte prin noul filosofic înnoitor. Însă, în ciuda acestei aparenţe, covârşitor în raportul dintre nou şi vechi din filozofia nouă este vechiul. În filozofia nouă, oricare ar fi ea, filozofia carteziană rămânând un foarte bun exemplu, noul constituie numai partea care nu s-a fragmentat încă în alte părţi – tot noi sau, dimpotrivă, vechi. Vechiul, pe de altă parte, nu este, ca noul, un bloc monolit, a cărui omogenitate este pe cât de clară, pe atât de confuză, ci, mai exact, o sumă de vechiuri fragmentate, sparte dintr-un potenţial unic vechi originar. Augustinianismul este un astfel de vechi. Platonismul este, la fel, un asemenea vechi. Bineînţeles că vechiul nu se opreşte, în absolut, la platonism, ci îşi continuă fragmentarea înspre parmenidianism, heraclitianism, pitagoreanism, şi chiar dincolo de ele, până la acel potenţial unic vechi originar de facto incasabil. El se opreşte la platonism numai pentru filozofia carteziană, deşi chiar şi platonismul pare să fie destul de îndepărtat de filozofia nouă numită, în acest context particular, filozofie carteziană. În consecinţă, noul filozofic al filozofiei noi, carteziene sau nu, reprezintă practic o fărâmiţare a vechiului originar. Fiecare fragment din acest vechi originar este înnoit de noul filozofic al filozofiei noi şi transformat, astfel, într-un nou funcţional, din punct de vedere instituţional, re-transformat în vechi.