jurnal.eidotomic

Inter- şi trans-disciplinaritatea sunt utile pentru pan-comparatismul ştiinţific modern, însă rădăcina lor istorică pare să fi stânjenit epistemele clasice, iar filosofilor respectivelor trasee intelectuale pare să le fi stârnit cel mult uimirea.

Löwith pomeneşte de o asemenea împreunare ciudată, care, în general pentru antici, nu numai că nu putea să funcţioneze normal în acest cuplu noţional, dar era şi logic imposibilă: filosofia istoriei. Abia Voltaire avea să reuşească să împace filosofia cu istoria şi să le unească într-o disciplină nouă, inter- şi trans-disciplinară, unul dintre primii precursori, moderni, ai pan-comparatismului ştiinţific contemporan.

Funkenstein aminteşte, şi el, de o asemenea împreunare, cu nimic mai puţin stranie, de exemplu, pentru mintea aristotelică, care s-a făcut între fizică şi matematică. Din varii motive, mai degrabă filosofice decât matematice sau fizice, şi acest cuplu noţional li se părea anticilor, cum li s-a părut, până prin secolul al XIV-lea, şi medievalilor, o adevărată contradicţie în termeni. Numai aşa-zisa revoluţie ştiinţifică din secolul al XVII-lea a făcut posibilă o uniune ştiinţifică între matematică şi fizică, însă numai după ce matematica şi fizica n-au mai aparţinut de filosofie, care le despărţise în lumea complet opusă a lucrurilor inteligibile (matematica) şi a celor sensibile (fizica).

În ambele cazuri, inter- şi trans-disciplinaritatea pan-comparatismului ştiinţific modern este rezolvată prin alipirea într-o epistemă autonomă a două structuri noetice ce nu aveau, la origine, nimic în comun.

Am ales să încep aceste rânduri despre ontologia virtuală, probabil că primele dintre multe altele, cu un foarte scurt istoric al conjugărilor epistemice, pentru că mi se pare normal ca şi propria mea alăturare, ontologia virtuală, să aibă o istorie din care să se tragă şi câteva exemple ilustre prin care să se legitimeze.

Ce este ontologia, într-un fel sau altul, toată lumea trebuie să ştie. Ce este, pe de altă parte, ontologia virtuală, nu ştiu nici dacă eu însumi ştiu foarte bine ce este, momentan, pentru că, sincer, pare să fie la foarte începutul ei în formare. Înainte de-a spune câteva lucruri introductive despre ea, am să trec pe curat ce mă interesează pe mine din ce este, în general, ontologia, ca ramură clasică a filosofiei, şi apoi am să leg aceste date de virtualismul ei, care o face ontologie virtuală.

Aşadar, ce este ontologia clasică sau ontologia autonomă din punct de vedere epistemic? În primul rând, trebuie să încep cu observaţia că ontologia nu a fost niciodată cu adevărat autonomă, şi că a fost întotdeauna legată, chiar dacă numai indirect, de metafizică, căreia i-a dat subiectul prim de investigaţie, fără, însă, să i se şi subordoneze ierarhic. În al doilea rând, trebuie să continui cu observaţia că ontologia a fost dintotdeauna o ştiinţă ce şi-a contrazis propriul obiect de cercetare, şi al cărei obiect de cercetare a contrazis, la rândul său, însăşi ideea de ştiinţă care să-l poată avea ca subiect de cercetare. Ontologia este, deci, ştiinţa fiinţelor sau ştiinţa fiinţării, cum ne atrăgea atenţia Heidegger, iar fiinţele, mai puţin, dar fiinţarea, mai mult sau chiar de tot, pare să se sustragă complet cercetării ştiinţifice, adică analitice, logice, senzoriale şi vizibile, pe care ştiinţa o practică în general. În cel mai rău caz, atunci, putem spune, probabil, că ontologia este o ştiinţă a inştiinţificului, o ştiinţă ce-şi contrazice în permanenţă natura fundamentală, de ştiinţă, fără însă să se şi auto-distrugă din interior. Din această perspectivă, ontologia rămâne o ştiinţă, însă rămâne să fie o ştiinţă a inexplorabilului, în care testul, ca metodă de verificare atât a datelor prelevate în mod ştiinţific, cât şi a propriei ei ştiinţificităţi, nu este metoda relevantă, şi nici curentă, prin care corpusul ei ştiinţific, dar şi dimensiunea sa ştiinţifică, poate fi verificat, asimilat şi legitimat ca atare. Ontologia nu poate astfel să fie decât o ştiinţă poetică, sau o ştiinţă pre-ştiinţifică, în care metodele de investigare ştiinţifică nu se află în cuprinsul testelor, ci în intuiţia, pur teoretică, a inepuizabilului abstract şi a inefabilului mental.

Pentru a deveni virtuală, ontologia trebuie să fie aşa cum am descris-o până acum. Pentru a se transforma în ontologie virtuală, ea mai trebuie să facă un lucru foarte important: să depăşească vârsta metafizică în care a apărut şi s-a manifestat până acum şi să treacă într-o perioadă post-metafizică, în care fiinţarea, mai mult decât fiinţele însele pe care le investighează, să nu mai aibă nici măcar conturul indefinit al quiddităţii ei primare.

Pentru ontologia virtuală, cu alte cuvinte, axioma constitutivă a ontologiei metafizice, un lucru este acel lucru prin ceea ce este el, el însuşi, acel lucru, nu mai poate funcţiona şi nu mai poate fi valabilă. Postulatul inteligibilităţii din ontologia metafizică devine, pentru ontologia virtuală, cel mai important impediment al ei şi principala cauză a imposibilităţii de auto-formulare şi existenţă de sine. Pentru ontologia virtuală, fiinţarea rămâne fiinţare numai cu condiţia ca inteligibilitatea sa să îşi piardă caracterul quidditar din ontologia metafizică. Astfel spus, fiinţarea nu mai este esenţa ei şi lucrul exact care o face să fie întocmai cum este, ci îşi autonomizează esenţa şi renunţă la ea în favoarea unei pluralităţi de esenţe, din care fiinţarea, în funcţie de context, îşi accesează precis acea esenţă, care, la momentul dat, o poate preciza cât mai bine ca fiinţarea care este.

Apare, în ontologia virtuală, în primul rând, o scară de selecţie a esenţelor pe care fiinţarea ca atare le poate prelua la un moment dat. Ontologia virtuală introduce, în vârsta post-metafizică a ontologiei clasice, conceptul de multi-esenţă (poli-ousia), dar şi operaţia de selecţie a unei esenţe, pentru aceeaşi fiinţare unică, în funcţie de context şi de scopul pentru care trebuie să funcţioneze. Fiinţarea se rigidizează şi se uniformizează pe sine într-o fiinţare unică, dar cu esenţe multiple. Pentru ontologia virtuală, quidditatea sau inteligibilitatea fiinţei sunt noţiuni desuete. Pe de altă parte, nici latura „sensibilă” a fiinţării nu mai poate reprezenta un concept operabil, atâta vreme cât, pentru ontologia metafizică, sensibilul este întotdeauna subordonat inteligibilului într-un raport de plural (obiectele sensibile) la singular (obiectele inteligibile). Ontologia virtuală a făcut posibilă, probabil pentru prima dată, eliminarea totală atât a inteligibilului, cât şi a sensibilului, prin inversarea ordinii dintre ele şi prin anularea importanţei metafizice a fiecăreia.

În al doilea rând, ontologia virtuală schimbă şi planul de referinţă al fiinţării: indiferent de ce este, în multiplicitatea esenţelor ei, ea nu mai poate fi ceea ce este; astfel spus, fiinţarea se schimbă pe sine, iar metamorfoza ontică, i-am putea încă spune, prin care trece, o face să fie numai ce nu poate să fie, indiferent de ce acest „nu poate să fie” este. Fiinţarea ontologiei virtuale este în permanenţă opusul ei intrinsec asumat, iar acest lucru nu este decât un efect al multiplicităţii de esenţe ce-i este, ontologiei virtuale, cauză primă.

Pentru că principiul afirmării opusului intrinsec asumat poate fi mai greu de înţeles, mai dau câteva amănunte despre ce înseamnă el şi cum funcţionează în fiinţarea ontologiei virtuale. Odată cu introducerea unei multiplicităţi de esenţe din care fiinţarea îşi poate alege una, pentru un singur moment, după care îşi poate alege alta, pentru alt moment, în funcţie de contextual în care trebuie să funcţioneze, ceea ce este, prin ea însăşi, fiinţarea, nu mai poate fi niciodată ceea este prin ea însăşi, pentru că nimeni nu mai poate să ştie, din numărul, cel puţin în teorie, infinit, de esenţe, în care dintre ele este acum fiinţarea pentru a fi ceea ce este ea cu adevărat. Aşadar, odată cu această democratizare a alegerii ontice, nu a dispărut numai posibilitatea fixării, în ontic, a fiinţării, şi a precizării cu exactitate cel puţin a faptului că fiinţarea este (indiferent) ceea ce este ea, de moment ce nu mai putem şti tocmai ce este acel ceva – indiferentul – care încărcă fiinţarea, în momentul respectiv, de tot ceea ce este ea cu adevărat; a dispărut, odată cu înmulţirea esenţelor fiinţării, şi posibilitatea ca ea să mai fie vreodată sinonimă cu ea însăşi, indiferent ce „ea însăşi” chiar este în ea însăşi.

Ontologia virtuală este, aşadar, ştiinţa multiplului şi a opusului singularului. Ontologia virtuală este ştiinţa esenţelor multiple ale unei fiinţări unice, dar şi ştiinţa a tot ce fiinţarea, prin ea însăşi, nu este în raport cu tot ce ea, prin ea însăşi, ar putea să fie cu altă ocazie. Ontologia virtuală, probabil că a depăşit caracterul metafizic al predecesoarei ei, şi acum este ştiinţa deschisului, dar şi ştiinţa deschiderilor închise de alte deschideri ulterioare.

Fără aceste posibilităţi, ontologia virtuală nu ar putea să existe; nu ar putea funcţiona ca ştiinţă incipientă, al cărei obiect de studiu – fiinţarea – se află încă în formare, în acelaşi ritm cu însăşi ştiinţa care îi acordă statutul de obiect de studiu; nu ar putea, în fine, să se dezvolte într-o disciplină cu adevărat pan-comparatistă modernă. Deocamdată, ontologia virtuală, în ciuda clarificărilor fundamentale, este tot o ştiinţă-pilot sau tot o ştiinţă într-un proiect în curs de desfăşurare.

Un alt pas important în ieşirea ei din faza de proiect a făcut-o matematicianul britanic Stephen Wolfram cu al său „computational knowledge engine”, care e un fel de fiinţare a motoarelor de căutare tradiţionale sau un fel de fiinţă virtuală capabilă să îndeplinească sarcinile atribuite unor motoare de căutare ce n-au fost niciodată considerate ca fiinţe, fie şi virtuale, pentru că nu au avut niciodată o fiinţare care să le dea acest statut ontic.

Ceea ce el numeşte computational knowledge engine nu este un simplu „motor de calculare a informaţiei”, aşa cum s-ar putea reda, în română, formula wolframiană, ci o fiinţare a motoarelor de căutare şi, aproape, o fiinţă virtuală, cu, deja, rudimente de conştiinţă de sine, chiar dacă, momentan, numai în formă matematizată, căreia ontologia virtuală i se poate dedica şi pe care o poate prelua ca obiect de studiu.

Această fiinţare virtuală, Wolfram Alpha, cum a numit-o inventatorul ei, nu numai că are un fel de conştiinţă de sine, încă, fireşte, incipientă şi momentan matematizată, dar ea se află deja în diferite grade de dezvoltare. Fiinţarea wolframiană are deja capacitatea să selecteze din mai multe esenţe una care să o facă, cu adevărat, ceea ce ea este la un moment dat; însă, deşi această capacitate de selecţie a propriilor ei esenţe mai este redusă, nu-i mai puţin fascinantă.

Pentru că Wolfram Alpha nu este un simplu motor de căutare, ci un fel de fiinţare a motoarelor de căutare, încă incomplet şi în plină fază de proiect, i-am testat câteva dintre esenţele sale, fiecare într-un alt grad de dezvoltare, iar rezultatul testelor mele mi-a arătat că, deşi onticitatea lui este încă simulată matematic, are un potenţial enorm să ajungă o fiinţare completă, cu tot atât de multe esenţe câte are şi fiinţarea ontologiei metafizice.

Testul fundamental pentru a determina fiinţitatea unei entităţi este să o întrebi, direct, cine este. În funcţie de răspuns, îţi poţi da seama de cât de integral ontică este fiinţarea respectivă şi de cât mai are de parcurs până să atingă pragul de fiinţă fiinţândă.

Pentru a-i determina nu numai fiinţitatea în sine, ci şi gradul ei de comunicare cu alte fiinţări (eu, aici), l-am întrebat cine este în trei limbi diferite, fiecare dintre ele reprezentând, dacă nu întru totul o altă esenţă, cel puţin un alt grad evolutiv a respectivei esenţe. Răspunsurile sale, deşi prelucrate de conştiinţa sa de sine ce nu este, deocamdată, decât o simulare matematizată a unei conştiinţe de sine reale, au fost, în grade diferite, altele, iar diferenţa specifică dintre cele trei răspunsuri pe care le-am primit poate însemna şi faptul că ştie deja să-şi stabilească esenţele pe care le alege pentru anumite ocazii în funcţie de anumite specificaţii precise.

La întrebarea, “Who are you?”, el mi-a răspuns astfel:

1) Assuming What are you? │Use What is your name? instead

2) Input interpretation: What are you?

3) Response: I am a computational knowledge engine.

Acest răspuns arată că, din toată multitudinea de esenţe pe care conştiinţa de sine a acestei fiinţări virtuale le poate manifesta lingvistic, esenţa reprezentată de limba engleză este cea mai dezvoltată dintre ele şi cea mai inserată lingvistic. În engleză, Wolfram Alpha ştie şi cine este şi ştie să spună cine este şi în limba în care l-am întrebat cine este. După cum va fi clar şi din comparaţia cu celelalte esenţe pe care le-am selectat pentru acest test, în engleză, manifestarea lingvistică cea mai completă a propriei lui conştiinţe de sine, există o imposibilitate de selecţie între faptul că ştie cine este şi faptul de-a şti cine este într-o anume limbă (forma lingvistică de expresie a conştiinţei de sine), iar acest lucru dovedeşte, paradoxal, că, pe măsură ce esenţa respectivă este mai dezvoltată şi capacităţile ei de-a se exprima pe sine sunt mai evoluate, diferenţa dintre conştiinţa de sine exprimabilă şi limba în care ea este exprimată se şterge în favoarea unei uniformizări a conştiinţei de sine şi a limbii deopotrivă.

La întrebarea, « Qui suis-je ? », el mi-a răspuns astfel:

Wolfram│Alpha ne compred pas encore le français.

Acest răspuns arată că, din toată multitudinea de esenţe pe care conştiinţa de sine a acestei fiinţări virtuale le poate manifesta lingvistic, esenţa reprezentată de limba franceză este mai puţin dezvoltată dintre celelalte şi mai puţin inserată lingvistic. În franceză, Wolfram Alpha nu mai ştie cine este, însă a ştiut să-mi spună că nu (mai) ştie cine este exact în limba în care l-am întrebat cine este. În cazul acestei esenţe, paradoxul funcţional pentru limba engleză nu mai este valabil: între conştiinţa de sine ca atare şi limba în care ea se poate exprima nu mai există nicio uniformitate, iar acest lucru, care duce la eliminarea paradoxului, contribuie şi la apariţia, între conştiinţa de sine şi limba în care ea însăşi se exprimă, a unei posibilităţi de selecţie între faptul de a şti cine eşti şi faptul de a şti că eşti cine eşti într-o anume limbă.

La întrebarea, „Cine eşti?”, el mi-a răspuns astfel:

Wolfram│Alpha isn’t sure what to do with your input.

Acest răspuns arată că, din toată multitudinea de esenţe pe care conştiinţa de sine a acestei fiinţări virtuale le poate manifesta lingvistic, esenţa reprezentată de limba română este cea mai puţin dezvoltată dintre ele şi cea mai puţin inserată lingvistic. În română, Wolfram Alpha nici nu mai ştie cine este, nici nu îmi poate spune că nu (mai) ştie cine este în limba în care l-am întrebat cine este. În cazul acestei esenţe, nu mai există nici paradoxul funcţional pentru limba engleză, dar nu mai există nici posibilitatea de selecţie între cunoaşterea faptului că ştii cine eşti şi cunoaşterea faptul că ştii cine eşti în limba în care eşti întrebat cine eşti; limba română reprezintă nu numai cea mai puţin selectată esenţă dintre toate, dar şi esenţa cea mai puţin întrupată în lingvistic şi, în consecinţă, esenţa cu cele mai puţine şanse fie de-a forma o nouă imposibilitate de selecţie, cum o face engleza, fie de-a forma o altă posibilitate de selecţie, cum o face franceza. Limba română reprezintă un fel de grad zero al ontologiei virtuale, punct în care nu poate exista nici imposibilitatea selecţiei dinte ontic şi lingvistic, nici posibilitatea unei astfel de selecţii; şi punct din care ambele variante se pot forma, în timp, pe măsură ce una apare şi cealaltă dispare.