Vizualul în poezia lui Nichita Stănescu. „Sensul iubirii” (1960).
Vizualul întemeiază întreaga poezie a lui Nichita Stănescu. O întemeiază, dar o şi străbate în lung şi-n lat.
Posts filed under ‘jurnal eidotomic’
Nichita Stănescu: izotopiile fondatoare ale universului său poetic
Există, în opera poetică a lui Nichita Stănescu, un singur volum care priveşte atât înspre trecut, cât şi înspre viitor. Volumul de poezii la care mă refer se numeşte În dulcele stil clasic (1970). Este un volum în care modernismul românesc îi face loc postmodernismului românesc. În dulcele stil clasic, modernismul moare, iar postmodernismul se naşte. Spus foarte simplist (exact cum am făcut-o deja), volumul lui Nichita Stănescu din 1970 reprezintă o adevărată răspântie: un loc unde ceva se închide, iar altceva se deschide, însă şi un loc în care „închisul” modernism se întâlneşte cu „deschisul” postmodernism – şi nu pentru a se contopi sau pentru a efectua vreo mare sinteză poetică, ci pentru a-şi conştientiza, fiecare în parte, reciprocitatea excluderilor finale.
Rememorări, reconsiderări, reiterări… (2)
Ar mai fi multe lucruri de spus despre ea; îndrăznesc să cred a nu fi reuşit absolut deloc să epuizez subiectul pe care ea îl concentrează; dacă aş putea fi chiar şi mai curajos în punerile mele pe hârtie, deja în vis m-aş îndrepta către un deziderat practic de neatins în condiţii normale: să scriu o carte întreagă despre cât de mult s-a întins ea în mine.
Rememorări, reconsiderări, reiterări… (1)
Da, m-a toropit melancolia. Răsfoind întreaga mea arhivă de scrieri avortate, brutal, fiecare, într-un alt moment al conceperii, m-au întâmpinat, în vastitatea lor nefinisată, texte cărora nu le-a fost dat să fie nici terminate, nici publicate.
Tărie de caracter aproximativ autobiografică
Încerc să-mi pun la punct toate obsesiile. Să le inventariez, poate. Să le diminuez, în orice caz, nu. Să le cumpănesc, când eu însumi nu pot fi cumpănit, nici atât. Să le ameliorez pornirea irezistibilă de a mă face una cu pământul, iarăşi, de ce aş face-o? Deci, nu. Să le invit la cumpătare – de care eu însumi, oricum ar fi, nu dispun – împotriva întregii mele fiinţe compulsive, din nou, dar mai întărit în negaţie ca niciodată, un nu hotărât. Un nu, practic, imuabil. Un nu care, efectiv, te pune pe gânduri. Un nu, pe cale de consecinţă, frizând divinul. Un nu, aşadar, care e în stare – şi care vrea să fie capabil – să-mi întărească pământul de sub obsesii şi să-mi înalţe cerul de deasupra obsesiilor. Şi, în egală măsură, să mă încercuiască în orizontul de dincolo de obsesii.