De Deo sine Deo
Teleologia este un concept filosofic. Teologia, de asemenea, îl foloseşte din plin. În general, tot ce ţine mai ales de inteligibil e teleologic per se ori e de natură teleologică sau, în fine, are ceva teleologic în quidditatea sa. Sensibilul, pe de altă parte, deşi poate la fel de bine fi teleologic, nu-i prea stă bine astfel şi, de aceea, nici nu prea e aşa.
Rămâne, aşadar, numai inteligibilul să fie, în forţă, teleologic. Prin extensie, e teleologic tot ce se apropie de esenţa teoreticului sau e chiar teoretic în şi prin sine. Şi teoretic va fi întotdeauna religiosul (nu şi credinţa), misticul, metafizicul, supranaturalul, paranormalul şi absolut tot ce nu poate fi demonstrat printr-o demonstraţie exterioară şi, în consecinţă, independentă de existenţa sa potenţială. Toate lucrurile teleologice sunt, aşadar, dependente de o demonstraţie ce nu poate fi niciodată demonstrată în relaţie cu exteriorul în esenţă a-teleologic.
Dumnezeu este cel mai teleologic lucru din lume. De aceea, Dumnezeu este teleologie în stare pură. Nimic în afară de Dumnezeu nu poate fi mai teleologic decât el, pentru că nimic în afara sa nu este, în acelaşi timp, atât teleologie (conceptul în sine, fără niciun determinant), cât şi teleologia unui alt lucru. Dumnezeu este, în aceste condiţii, atât o teleologie (quidditatea teleologiei), cât şi singura meta-teleologie posibilă. Fireşte, prin „Dumnezeu” înţeleg tot ce, aparent, nu poate fi independent de propria sa natură „naturală”. Acest Dumnezeu, perfect sinonim cu teleologia, este, în esenţă, spinozist, însă nu poate rămâne numai atât, pentru că, fiind spinozist la origine şi auto-teleologic şi meta-teleologic dincolo de origine, el practic devine independent de propriul concept din care poate fi crezut.
Dumnezeu, fiind cel mai teleologic lucru din lume, înseamnă că e şi lucrul cel mai dependent de o demonstraţie care să-i demonstreze existenţa şi chiar acţiunile. Dar, aşa cum am spus deja, o astfel de demonstraţie e imposibilă, fiind deci inexistentă, pentru că Dumnezeu, reprezentând însăşi quidditatea teleologiei, este, în virtutea acestui lucru, în şi prin sine inteligibil, cum mă gândesc că nici nu mai trebuie demonstrat. Însă, fiind în esenţă inteligibil, el este, practic, şi invizibil (aşa cel puţin din perspectiva senzorialului, care nu-i sensibil decât la tot ceea e sensibil). Şi, fiind şi invizibil, el nu mai este demonstrabil pentru a fi şi demonstrat ca să nu mai fie esenţial teleologic.
Interesant e că, deşi dependent de o demonstraţie a existenţei sale care nu poate fi niciodată demonstrată, el creează dependenţă mai ales în unii care vor cu orice preţ să fie independenţi de el. Mă refer la atei (un termen periculos prin faptul că nu exprimă niciodată ceea ce ar şi trebui să exprime), dar şi la deişti, panteişti şi la alţii asemenea lor, totuşi însă mai puţin la ei. Aşadar, cel puţin din punctul de vedere al ateului, Dumnezeu nu mai este uniform şi omogen în raport cu teleologia (şi definiţia sa esenţială), a cărei quidditate este. Pentru ateu, în cel mai înalt grad pentru el, Dumnezeu devine eclectic şi eterogen, pentru că, pe de o parte, el rămâne dependent de imposibilitatea de a i se demonstra, dincolo de inteligibil, existenţa, iar, pe de altă parte, ajunge până la urmă să fie pe cât de independent de orice demonstraţie i-ar putea demonstra existenţa (nemaiavând nevoie de niciuna pentru a exista şi sensibil), pe cât doreşte şi ateul (fără să şi poată structural) să fie independent de el. Surprinzător e faptul că, practic, ateul şi, mai puţin, subspeciile sale, în ciuda demonstraţiilor sale contra deum, el se trezeşte într-un târziu prins iremediabil între dependenţa demonstrativă a teleologiei (quidditare sau nu) şi propria lui independenţă faţă de cea mai esenţială teleologie, pe care, la fel, nu o poate demonstra că şi este, în realitate, independentă din punct de vedere demonstrativ.