Împotriva comentariilor
Eu nu-s de acord cu ele. Printre altele, pentru că nu e posibil cultura să fie considerată democratică. Aforistic, mi-aş închide observaţia proaspăt făcută astfel: Cultura nu e (o) democraţie. Explicativ, aş redeschide aforismul meu improvizat şi aş insista pe următoarea idee: cultura nu poate să fie (o) democraţie, pentru că însuşi actul cultural nu poate fi democratic. Părerile, în general (mai degrabă în sensul platonician al cuvântului), nu sunt acceptabile prin definiţie. Însă, atunci când sunt exprimate printr-o reductio ad absurdum a impresionismului critic (de tip călinescian, de exemplu), în formulări de genul E frumos / Nu e frumos sau Îmi place / Nu îmi place, majoritare în cele mai multe dintre comentariile la textele publicate pe Internet, mai ales în bloguri, devin nu numai inacceptabile în teorie, ci şi imposibile în practică. Astfel, părerile depuse, absolut democratic, în aceste comentarii aproape omniprezente din subsolurile blogurilor, viciază actul cultural mânuit în textele pe care le glosează în acest mod inoportun şi, încă şi mai revoltător decât atât, de-legitimează orice intenţie de cultură pe care autorul respectivului text, criticat în această manieră, ar fi avut-o în scrierea sa.
Pe de altă parte, sunt conştient şi că una dintre cele mai intens discutate şi discutabile „legi” (Ray B. Browne: 1983 şi Jack Nachbar and Kevin Lause: 1992) ale post-modernităţii postulează nivelarea sintagmatică a culturii înalte în cultura de masă (şi egalizarea lor epistemologică, dar şi pur funcţională), care nu înseamnă decât această democratizare discreţionară a culturii, pe care eu încerc, de la nivelul personal al propriilor mele acte culturale, s-o combat, aş zice deja programatic, prin nepermiterea niciunui comentariu la scrierile mele. Totuşi, în ciuda afirmării cvasi-canonice a unei asemenea legi post-moderne, mă bucur să observ că ea n-a prins rădăcini peste tot unde a încercat să se insinueze şi că, aproape dimpotrivă, clasica dihotomie dintre cultura înaltă şi cultura de masă nu numai că a rezistat la o astfel de abordare nomică, însă în spirit absolut anomic, dar a şi început, pe rând, să re-cucerească şi vechile forturi ale culturii înalte, pe care cultura de masă părea să le fi luat sub stăpânire pentru totdeauna.
Deşi admir cu sinceritate cultura de masă, ale cărei produse le „consum” în pauzele mele de relaxare, afirm răspicat, din capul locului, că sunt, prin structură nativă şi prin formaţie instituţională, un adept al culturii înalte, pe care o frecventez asiduu în fiecare zi, cu program, şi pe care încerc, după puterile mele intelectuale, s-o practic, asimilând-o, în toate scrierile mele, inclusiv în aceasta, cu rol vădit metacritic. De aceea, mă pronunţ în favoarea abrogării acestei „legi” post-moderne, pentru că este falsă, şi la fel de activist mă pronunţ şi în favoarea menţinerii în continuare a tradiţionalei dihotomii dintre cele două tipuri de cultură, însă cu următorul amendament, care mi se pare, în această epocă neo-post-modernă, a fi chiar necesar: cultura înaltă să rămână pentru formarea minţii, iar cultura de masă să rămână pentru reformarea umorilor.
Aseară, Ştefan Bolea m-a întrebat într-un e-mail de ce nu-mi merg comentariile pe blog. Dorise să-mi comenteze ultima mea scriere, un text despre Fraţii Karamazov. Eu i-am răspuns în spiritul teoriei de mai sus, însă în cu totul alte cuvinte şi în mult mai puţine detalii noţionale. Ideea de bază, atât din răspunsul meu de aseară, cât şi din această luare de cuvânt de astăzi, pe care mă voi strădui să le contopesc într-un singur text, a fost următoarea: comentariile, în această stare de underground textual, lăsate complet în seama unei democraţii cu tentă anarhică, reduc substanţial din legitimitatea scrierii pe care vor s-o gloseze, uneori până la a o desfiinţa cu totul.
De aceea, l-am rugat pe Ştefan Bolea să-mi trimită gândurile sale, pe care altfel le-ar fi depozitat la picioarele scrierii mele, în corpul mai bine organizat textual, dar şi noţional, al unei replici la eseul meu despre Fraţii Karamazov, pe care s-o postez în forma de sine stătătoare a unui text independent şi pe picioarele lui. El mi-a trimis-o, iar eu, aşa cum i-am promis, o postez în continuare, însoţită de-un scurt comentariu transformat, pe negândite, în meta-comentariu:
So, eşti mai Nazi [:)] cu comentariile. I don’t blame you – some of the comments could be really annoying. Mi-a plăcut textul despre Karamazovi – este extreme şi post-modern. Ce voiam eu să *comentez* e că întotdeauna m-am gândit cum ar arăta Crime & Punishment 2. I bet you remember că pe ultima pagină Dostoievski spune ceva de genul… dar ăsta este subiectul unui alt roman (1) – Povestea regenerării? Terapii post-creştine? [:)] So, cum ar arăta un Raskolnikov în fază post-zoroastriană [:)], post-alexandrumacedoniană, etc.? De la un character care credea că dreptul de a ucide îl separă de tiparul asemănării, la un „creştin” (?) responsabil, un fel de Iisus răstignit a doua oară după răstignire (dar în sens invers if you get it). Asta m-ar fi fascinate – un Crime & Punishment 2 – pentru că partea 1 este chintesentza sec. 19, mal de siècle, décadence, morbidezze – ar fi even posibil un asemenea roman in Dostoievski’s terms? Un Raskolnikov matur, „regenerat”, care depăşeşte trauma – sau un Raskolnikov posedat, gen Stavroghin, care nu poate ieşi din iadul circular şi care nu-şi poate depăşi avatarul megaloman (I kill the masses, therefore I am superior). Cam asta ar fi o schitză a gândurilor mele.
Îmi aduc aminte de Ihab Hassan (2) şi de vestitul său tabel dihotomic al modernismului împotriva postmodernismului, dar şi de lista excesiv de eterogenă de autori de literatură sau de filosofie ai secolului al XX-lea, pe care îi adună, înghesuindu-i pe toţi fără niciun fel de milă taxonomică, în lumea obscură (în sens etimologic) a postmodernismului. Desigur, această operaţie de nivelare paradigmatică a celor mai mulţi dintre aceşti umanişti de secol XX a avut, în contextul respectiv, motivele sale bine întemeiate, printre care pe cel auto-ironic, la propria-i construcţie teoretică ihabhassaniană, îl suspectez a fi fost cel mai important. In Hassan’s own terms, if not in Dostoievki’s, întrebarea dacă un Crime & Punishment 2 ar fi posibil devine perfect legitimă şi chiar potenţial realizabilă. În termenii fabulos de heterocliţi ai postmodernismului, pe care post-modernitatea îl subordonează, absolut orice devine perfect posibil cum, de fapt, absolut totul a şi devenit perfect posibil. Aşadar, un Raskolnikov post-everything, inclusiv post-mitic în cheie zoroastriană sau alexandrumacedoniană (căci, în lectură, dar şi în cheie postmodernistă, ce e Alexandru Macedon decât un mitem al însuşi mitului alexandrumacedonian, care pur şi simplu l-a expulzat din istoria, post-modernă, a postmodernismului?), sparge orice limită a verosimilităţii şi devine, în sfera literarităţii specific postmoderniste, perfect tangibil. Un Raskolnikov în esenţă dostoievskian, dar modificat şi îmbunătăţit fundamental, prin nitzscheanism, dincolo de nitzscheanism, devine, în această epocă proaspăt neo-post-modernă, un reper postmodernist fără îndoială absolut obligatoriu.
Tot ce-am spus până în dreptul replicii lui Ştefan Bolea ţine de promisiunea pe care i-am făcut-o aseară: înainte de a-i posta replica, s-o comentez şi, astfel, folosind-o ca pretext, s-o înglobez în propria-mi pronunţare împotriva comentariilor, căreia i-a servit drept punct de plecare întors teoretic asupra sa.
(1) Citatul complet şi corect este următorul: „Dar aici începe o altă poveste, povestea regenerării treptate a unui om, a renaşterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci. Aceasta ar putea fi tema unei noi povestiri – cea scrisă aici s-a sfârşit” (1995: 524). (F. M. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă, trad. Ştefana Velisar Teodoreanu şi Isabella Dumbravă, Editura Rao, Bucureşti, 1995.)
(2) Rememorările mele ihabhassaniene se limitează numai la Toward a Concept of Postmodernism, pe care l-am găsit şi pe Internet.