jurnal.eidotomic

Nu ştiu ce mi-a venit de la o vreme să-mi placă atât de mult, îndrăgostindu-mă în prealabil, literatura de anticipaţie. N-am s-o numesc deloc S.F. Aşa prea ar suna ca titulatura unei instituţii pe care de fapt n-o cunosc: rece şi distantă cu toţi adoratorii ei, exact cum şi sunt instituţiile în realitate.

Ziceam că nu ştiu ce m-a apucat, dintr-o dată, întinsă pe lungimea unui timp chiar mai scurt de o lună, să mă înamorez de literatura de anticipaţie.

Bineînţeles că mi-am găsit, aproape imediat, explicaţiile de care aveam nevoie să mă pot afunda şi mai tare în cea mai nouă infatuare a mea, însă nu ştiu dacă sunt şi în întregime reale.

În prima instanţă, am crezut, fără dubiile ajutătoare omniprezente, că mi se trage de la dor: pricepându-mă cât de cât la ficţiune, am băgat de seamă că mi-a lipsit partea ei mai ştiinţifică, dar şi, precis în virtutea ştiinţificităţii sale auto-asumate, jumătatea ei mai ficţională. Şi, făcându-mi-se un dor brusc de ea, cu toate că o ignorasem cu bună ştiinţă toată viaţa, m-am gândit să încep, încetul cu încetul, s-o explorez activ, nu pasiv, şi să scriu, din aceeaşi dată practic emotivă, nici mai mult nici mai puţin decât un roman întreg despre o planetă mai specială, unde timpul, şi el, e mai special şi pe suprafaţa căreia totul trebuie să fie mai special… Încă mă aflu în plin dor S.F. (ce urât sună, nu?) şi, ambalat cum mai sunt, continui să sper că, mai devreme sau mai târziu, voi scrie acest roman de literatură de anticipaţie emotivă şi, când va fi gata, mă va ajuta şi pe mine să devin mai special ca tot ce voi fi pus în el (nu mai închei cu aceleaşi puncte de suspensie: deja ar fi penibil).

În a doua instanţă, am avut impresia că e din cauza plictiselii din vacanţa de iarnă. Când m-am aruncat, ostenit, derutat, debusolat şi ogoit, în braţele ei ciclic escatologice, luasem hotărârea nestrămutată de a nu citi nimic şi de a nu scrie nimic până la sfârşitul ei. Eram atât de terminat, încât voiam chiar şi să uit cum se întoarce o pagină citită sau scrisă. Nu-mi mai doream decât o pauză absolută şi vidată cum trebuie de orice activitate intelectuală. Însă, pe măsură ce zilele treceau, şi eu începeam, dând semne din ce în ce mai încurajatoare, să-mi revin şi să nu mai fiu ostenit, derutat, debusolat şi ogoit. Şi, în plin proces de întremare, ocupându-mă doar cu propria refacere, nu mai puteam de plictiseală. Şi, când stenahoria generalizată a vacanţei de iarnă nu mai avea mult să mă subjuge complet şi să mă transforme în sclavul ei în întregime vid, am găsit, întâmplător sau nu, o carte de povestiri de anticipaţie: fără să-mi dau prea bine seama ce fac, amorţit cum eram de atâta odihnă ingurgitată, am pus mâna pe ea şi am deschis-o la o poveste cu totul şi cu totul absurdă, încât putea nici să nu fie de anticipaţie dacă i-ar fi lipsit puţinele fragmente mai tehnice, despre imposibilitatea complexă a simplităţii. Am citit-o pe nerăsuflate şi, graţie ei, nu numai că m-am mai eliberat un pic de complexul de plictiseală în care mă fixasem de bună voie, dar am aflat şi despre probabil cea mai celebră farsă anti-postmodernistă din istoria, în derulare prezumtivă, a postmodernismului.

În a treia instanţă, m-am gândit că, iată, oricât de mult am ţinut să reuşesc, tot n-am fost în vreo stare mai acătării să scap din mrejele S.F. (da, chiar sună urât!) ale crizei mele subit sentimentale. Cum niciuna dintre explicaţiile pe care mi le oferisem, indiferent de cât de „nevinovat” mă scoteau în faţa paraxinei mele digresiuni emoţionale, nu puteau fi acceptate de ce începusem să simt, din aceeaşi deja veche dată, pentru literatura de anticipaţie, m-am gândit că adevărata cauză a noii mele pasiuni trebuie să fie cu totul alta: în primul rând, ar trebui să mă învinovăţească, pe cât posibil, pentru slăbiciunea mea prezentă şi, în al doilea rând, n-ar mai trebui să fie de natură subiectivă (dor, plictiseală), ci, dimpotrivă, s-ar cuveni să fie una pur logică. Însă, în ciuda concentrării maxime şi a efortului intelectual masiv, care mă scosese definitiv şi din zona de plictis indus de vacanţă, şi din miezul dorului S.F. (oare ar putea suna mai urât şi de atât?), niciuna, alta, nu mi-a venit în minte. Logica părea să fi fost compromisă în totalitate de subiectivism. Şi, ce era şi mai grav, biruitorul subiectivism nici nu era complet sentimental (nicicând n-ar putea fi punctele de suspensie mai binevenite, dar şi binemeritate, decât în continuare)… Când eram aproape gata să renunţ şi să cred, lămurindu-mă singur, că dragostea mea pentru literatura de anticipaţie fusese pricinuită de vreo toană ce pur şi simplu îmi slăbise, momentan, vigilenţa, am avut, dar nu din aceeaşi dată emoţională, o epifanie de-un formalism înduioşător: mă aprinsesem atât de tare şi, aparent, atât de iremediabil, pentru că mi-a fost practic imposibil să înţeleg ceva din ştiinţa pe care o auto-asumase ca parte integrantă, deşi numai pe jumătate, a naturii sale. Ştiam deja că eu eram singurul vinovat pentru eşecul de proporţii intelectuale pe care îl înregistrasem. La fel de bine ştiam şi că totul e perfect explicabil în cei mai logici termeni în existenţă. Mă îndrăgostisem de literatura de anticipaţie pentru că nu pricepusem o iotă din ştiinţa sa: şi, îndrăgostindu-mă aşa de ea, am încercat să-mi acopăr neputinţele ştiinţifice în dorul explorator de tipul său de ficţiune, dar şi în complexul de plictiseală de care m-a salvat.