jurnal.eidotomic

Literatura, mai ales în ultimul timp, pare a fi un termen care nu mai poate desemna cum trebuie totalitatea cărţilor publicate într-un spaţiu şi într-un timp. Pe de o parte, acest nume dat sumei de cărţi apărute cândva şi undeva pare a fi deja restrictiv: care literatură: cea literară sau cea ştiinţifică / de specialitate într-un domeniu sau în altul? Pe de altă parte, el pare a fi prea general: să aparţină de literatură şi textele literare, şi cele ştiinţifice / de specialitate într-un domeniu sau în altul?

Definiţia (sau re-definirea) adecvată a literaturii se dovedeşte a fi un lucru foarte dificil în condiţiile contemporane în care literatura pare a fi echivalentul oricărui text publicat – nu contează formatul – în marja de eroare, nu foarte implicită în textul considerat, într-un fel sau altul, literar, a unei anumite coerenţe lingvistice.

Aşa stând lucrurile, voi numi şi eu literatură toate textele care au fost publicate şi în al căror cuprins poate fi depistată o coerenţă lingvistică ce le organizează în texte literare (în sens fie restrictiv, fie general). Cum nu mă preocupă vreo clasificare bazată pe estetică sau pe morală, nu voi diferenţia această literatură în literatură literară sau ştiinţifică / de specialitate, dar nici în literatură bună sau rea.

În fond, în măsura în care poate fi publicată şi poate fi coerentă din punct de vedere lingvistic, literatura este un continuum textual perfect omogen, a cărui heterogenitate latentă e dată numai de gustul estetic şi de spiritul moral pe care le-am exclus oricum din start din posibilitatea contemporană de definire a literaturii.

Tot ce mă interesează nu e, aşadar, literatura în sine, ca totalitate a cărţilor publicate într-un spaţiu şi într-un timp, ci numai aceste cărţi formatoare (în ambele sensuri) de literatură, înainte ca suma lor să alcătuiască literatura din care fac parte. De fapt, nici chiar ele nu mă interesează, ci potenţialul taxonomic pe care diversitatea estetică şi morală, exclusă din realizarea totalităţii pe care o realizează, o presupune.

Şi, într-adevăr, cărţile în sine pot fi grupate în atât de multe clasificări, încât limita categorisirilor posibile e dată numai de limita imaginaţiei umane. În consecinţă, am şi eu o propunere de clasificare a cărţilor în trei categorii distincte, pe care o voi detalia în continuare. Principiul de bază al clasificării mele în cele trei categorii anunţate este dat de posibilitatea ca o carte să fie răsfoită, citită sau studiată.

Cărţile numai răsfoite au cea mai nefericită soartă şi, ca atare, formează cea mai de jos categorie în care poate să intre o carte. Aceste cărţi nu sunt citite aproape de nimeni şi chiar nimeni nu le-ar studia pentru că nu ar avea de ce să le studieze. Astfel de cărţi se nasc moarte şi, cât timp există fizic, pe cine ştie ce raft uitat de bibliotecă, nu trăiesc aproape deloc prin deschiderea mai multor pagini decât o presupune simpla lor răsfoire.

Cărţile numai citite au o soartă ceva mai bună decât suratele lor mai nefericite, însă nici categoria în care ele trebuie să intre nu e prea de invidiat. Totuşi, aceste cărţi formează zona de mijloc a cărţilor, partea dintre moartea aproape absolută şi viaţa practic eternă a cărţilor. Ele într-adevăr trăiesc, însă, din păcate, viaţa lor e de scurtă durată. Nimeni nu le mai citeşte după ce le-a citit o dată şi, cu siguranţă, nimeni niciodată nu le-ar studia, nefiind atât de importante, pentru că nimeni oricum nu le-a studiat vreodată.

Cărţile numai studiate au, dintre toate cărţile, soarta cea mai bună şi categoria în care ele intră, fără nici cea mai mică dificultate, e cea mai de sus din câte există. Fiind numai studiate, aceste cărţi nici n-ar trebui să mai fie întâi răsfoite şi apoi citite, deşi, în realitate, nu ar putea fi studiate dacă n-ar fi în prealabil răsfoite pentru familiarizare şi pe urmă citite pentru o cunoaştere mai adâncă a lor, care nu poate decât să anticipeze studiul ce le va atrage invidia celorlalte. E adevărat, viaţa nu e dreaptă nici în lumea cărţilor: după ce că sunt în permanenţă studiate, mai sunt şi răsfoite într-o primă fază şi după aceea mai sunt şi citite. Aceste cărţi le au pe toate, dar şi merită să le aibă pe toate. Abia ele, în sfârşit ele, sunt cărţile fundamentale fără de care literatura, în orice sens ar fi înţeleasă, nu ar putea exista şi în comparaţie cu care cărţile numai răsfoite şi cele numai citite aproape că nici nu contează. Cărţile numai studiate, în a căror catalogare numai devine un eufemism, dar şi o ironie la adresa importanţei lor reale, nu numai că trăiesc veşnic în mintea celor care le studiază şi le mai şi citesc şi cât de cât le mai şi răsfoiesc, dar nici măcar nu-şi pot duce existenţa lor eternă în biblioteci, pentru că, mai ales cei cărora le sunt destinate, nu pot să le lase niciodată din studiu şi niciodată nu pot să le aşeze jos să se odihnească.

Fără ele, literatura ca atare nu ar mai fi posibilă şi, dacă nu ar mai fi posibilă, nu ar mai putea nici să le cuprindă, printre alte cărţi, grupate în alte categorii, în posibilitatea egală de a le face posibile. Fără cărţile numai studiate, n-ar mai fi posibilă nicio altă carte, numai răsfoită sau numai citită, şi niciun fel de literatură, în sens restrictiv sau în sens general, care să le înglobeze din totalitatea lor.

Cărţile numai studiate formează atât posibilitatea de existenţă ideală a literaturii, cât şi existenţa sa materială şi materializată întâi în cărţile numai răsfoite şi în cele numai citite.