jurnal.eidotomic

De câte ori am avut ocazia să discut despre religie, de fapt despre credinţă – dimensiunea sa psihică –, în sinea mea îmi închipuiam că trebuie să mă disculp necontenit în faţa interlocutorilor din cauza necredinţei mele înnăscute când, în fond, tot ce făceam era să-mi explic mie însumi această lipsă dându-i în acelaşi timp şi o alură teoretică pentru a o legitima cumva înaintea propriilor mele îndoieli eventuale.

Le ziceam, indirect zicându-mi mie, că nu pot să cred nu pentru că aş fi un ticălos rău intenţionat, care nu-l iubeşte pe Dumnezeu, sau pentru că aş fi un păcătos irecuperabil, căruia îi place neîndoios să păcătuiască sistematic şi cu program, ci pentru că, mai mult ca sigur dintr-un accident genetic decât dintr-o scăpare a divinităţii, nu m-am născut cu organul credinţei, cu ajutorul căruia aş fi putut să cred şi eu la fel de bine şi la fel de temeinic şi conştiincios ca oricare dintre pasagerii mei convivi.

Iată cum, sub aparenţele unor scuze sincere şi naive din punct de vedere epistemologic, îmi construiam, mai degrabă pe negândite decât perfect conştient de acţiunea mea teoretizatoare, o teologie imanentă întemeiată pe baze biologice. Pentru a crede în Dumnezeu îmi lipsea, în afară de spiritul religios – sau latura psihică (ori mentală) a credinţei –, şi organul prin intermediul căruia să pot capta – să pot simţi – pe de o parte, ce înseamnă a crede în Dumnezeu şi, pe de altă parte, ce înseamnă – şi cum se simte – însăşi credinţa în Dumnezeu.

Mă născusem, aşadar, cu un simţ în minus, însă nu eram eu – sau conştiinţa mea – vinovat pentru această lipsă aproape incredibilă, ci doar un neasemuit neajuns de a fi venit pe lume fără organul a cărui menire e să-ţi faciliteze accesul direct la credinţă printr-o nemijlocită percepere a sa. Sufeream, cu alte cuvinte, de un fel de boală rară, probabil şi incurabilă, de care toţi voiau să mă vindece fără s-o şi înţeleagă cu adevărat, care mă transformase, în viziunea lor, într-un fel de handicapat aparte, al cărui handicap, deşi probabil cel mai sever dintre toate, era totuşi invizibil şi, de aceea, infinit mai dezabilitant ca unul „normal”.

Aşa am ajuns în cele din urmă să-mi dau seama că, de fapt, ori de câte ori purtam asemenea discuţii, eu nu încercam, în felul meu, nici să mă scuz că nu pot fi ca ei, nici să construiesc vreun sistem teoretic prin intermediul căruia să găsesc, în faţa mea, o justificare pentru lipsa de care sufeream. Abia relativ recent am început să înţeleg că neputinţa mea organică de a crede în Dumnezeu nu stătea în lipsa vreunui organ specializat în a capta efluviile pe care Dumnezeu însuşi le eliberează în mod constant în lume, astfel încât să-i vină credinciosului mai uşor să-l depisteze şi să-i conştientizeze prezenţa deja dumnezeiască în el, ci în inapetenţa mea congenitală de a înţelege credinţa în felul în care, nativ, o înţelegeau permanenţii mei interlocutori trecători. Organ religios am şi eu – m-am născut cu el aşa cum se nasc toţi oamenii cu el – şi-i pot şi dovedi existenţa – de fapt, i-am şi dovedit-o vorbind despre Dumnezeu – de fiecare dată când mă cuprind iarăşi dubiile în legătură cu presupusul meu handicap cu totul şi cu totul special. Şi, m-aţi întreba, dacă tot pretinzi că te-ai născut „normal”, cu organul religios la locul său în organism, de ce nu poţi să crezi în Dumnezeu? Doar tot ce-ar trebui să faci pentru a deveni credincios e să-ţi biruieşti inapetenţa congenitală pentru credinţă, nu? Da, v-aş răspunde, numai dacă ar fi chiar atât de simplu… Problema e că organul meu religios s-a atrofiat încă din copilărie şi de atunci n-am mai reuşit niciodată să-l fac să funcţioneze. Pur şi simplu s-a topit în carnea mea şi nimic n-a mai rămas din el în afară de – nu prea mult – tot ce a mai rămas din el, iar această puţinătate care i-a supravieţuit într-adevăr nu e prea multă. Nu e nici cât să fie destulă pentru a rămâne cu speranţa că, dacă aş apela la vreo formă de gimnastică spirituală care să-mi cât de cât tonifieze organul religios, aş putea s-o mai sporesc.

Mulţi ani au trecut astfel: ei crezându-mă suferind de cea mai cruntă boală somatică din câte totuşi nu există în corp, iar eu bănuindu-mă sănătos, dar fără s-o şi pot dovedi cum trebuie, probabil însă că nu şi în faţa dumnezeului pe care ei îl recunoşteau ca Dumnezeu. Ani suficient de mulţi pentru a fi şi greu de suportat. Fireşte, nici în prezent situaţia nu s-a schimbat radical: eu tot nu sunt din grupul lor şi nici n-am reuşit să fiu ca ei. Dumnezeu încă ne desparte şi, cel puţin din punctul meu de vedere, el a ajuns să fie sinonim cu depărtarea. Cum îi aud cuvântul care îl întrupează în numele pe care e chemat, o distanţă nedumnezeiască – rece şi brutală – se lasă între mine şi ei. Şi, de la capătul dinspre mine al depărtării dintre mine şi cei pe care îi cunosc îndeajuns de bine încât să-mi permit să putem vorbi despre credinţa oamenilor în Dumnezeu, dar şi despre religia lui Dumnezeu pentru oameni, distanţa imperceptibil de mare dintre noi pare a se face ca un adevărat univers pe care, dacă organul meu religios nu s-ar fi atrofiat practic aproape de la naştere, mi l-aş fi putut închipui fără prea mare greutate ca nefiind decât al lui Dumnezeu.

Am trăit de o parte şi de alta a acestei tensiuni dintre mine şi ei, fără să şi fi putut vreodată vedea cum e în partea lor, din momentul în care am început să discutăm despre religie şi, mai ales, despre credinţă. Încă trăiesc în partea mea fără vreo posibilitate reală de a şti ce se află cu adevărat în partea lor, deşi, de la o vreme, în ciuda inapetenţei mele congenitale pentru credinţă, provocată de nefericita atrofiere prematură a organului meu religios, am desluşit absolut pe cont propriu o cale de a fi credincios precum ei şi fără vreo diferenţă de intensitate. Tot ce ne deosebeşte întru credinţă, probabil exclusiv graţie inteligenţei mele un pic superioare, e faptul că eu nu trebuie să cred dacă nu am chef sau dacă nu simt nevoia să cred. În schimb, ei trebuie să creadă fără oprire şi în permanenţă, indiferent dacă au chef sau dacă simt nevoia să creadă, pentru că Dumnezeu i-a constrâns să creadă în el prin însăşi credinţa lor în el, dar şi prin religia pe care le-a dat-o. Ah, totuşi ar mai fi şi o altă diferenţă între cum am reuşit să cred eu şi cum trebuie, necondiţionat, să creadă ei. Aproape că uitasem de ea, cu toate că e atât de importantă. Eu, cu cât mă simt mai independent de Dumnezeu, cu atât mai tare pot să cred în el. Ei, cu cât sunt mai dependenţi de Dumnezeu, bănuiesc că cu atât mai greu le vine să creadă în el ca şi cum n-ar fi inevitabil şi implacabil s-o facă. Credinţa mea în Dumnezeu e probabil superioară credinţei lor în Dumnezeu nu pentru că aş fi în realitate un pic mai deştept decât ei sau ceva mai subtil ca ei în felul în care am priceput să înţeleg credinţa în Dumnezeu, ci pentru că eu am reuşit, spre deosebire de ei, să eliberez credinţa în Dumnezeu de orice dumnezeu incompatibil cu natura umană. Dumnezeul meu nu-mi pretinde niciodată, sub forma niciunei dogme teologice, să fac vreun sacrificiu pentru a-i dovedi cât de mult cred în el. Dimpotrivă, el a renunţat să-mi mai normeze viaţa şi să mă tot înveţe cum să mi-o trăiesc şi, odată cu mine în relaţia necondiţionată pe care o avem, s-a maturizat şi el. Cred într-un Dumnezeu matur şi cred în el numai atunci când n-am altceva mai bun de făcut. În fond, decât să mă plictisesc, mai bine să fiu cât de mult aş fi fost plictisit un credincios adevărat. De fapt, singura diferenţă dintre mine şi ei, care este atât simplă, cât şi greu de înţeles, e că eu nu mai am un Dumnezeu teologic – sau al teologiei – fără să se şi înţeleagă prin ce-am zis că l-aş fi secularizat pe Dumnezeu sau că l-aş fi transformat în ce e el n-ar putea să fie niciodată. Din contră, în credinţa mea, dar şi pentru mine, Dumnezeu continuă să fie sursa supremă de perfectibilitate a fiinţei mele şi locul unic în care eu mă pot confunda cu propria mea fiinţă. Dumnezeu, numai atunci când vreau să cred în el, se află în mine, aflându-se şi în organul meu religios, căruia i se deschide, şi se confundă cu mine, confundându-se şi cu organul meu religios, pe care îl deschide către el. În ambele cazuri, reuşeşte să-l îndumnezeiască, deşi nu poate să şi-l vindece din atrofierea sa cronică. Şi, cât timp între mine şi Dumnezeu va exista această echivalenţă ontologică, eu făcându-l impur cu mine, nici nu ar avea vreo şansă de reuşită. Exact partea mea din el îl va slăbi şi-l va împiedica să mă scoată din sine pentru a vindeca partea din mine care e totuşi cel mai îndepărtată de el.

Dar poate că nu sunt, atunci când mă dezlipesc de mine şi mă apropii de Dumnezeu, atât de inteligent pe cât am crezut şi pe cât mi-aş fi dorit cu adevărat să fiu… Altfel cum aş putea să suport ideea, şi să mă şi împac, necondiţionat cu ea, că în toţi aceşti ani îndelungaţi de interminabile conversaţii între mine, ei şi Dumnezeu din noi, eu am purtat tot timpul în sine calea adevărată de-a fi credincios pe cont propriu şi că niciodată nu s-a pus problema să trebuiască s-o desluşesc din posibilele şi imposibilele teorii prin care încercam să-mi maschez necredinţa nereală în Dumnezeu?

Abia de curând am început să-mi dau seama de cât de pierdut am fost în pretinsa mea inteligenţă superioară, cu ajutorul căreia n-am putut nici să înţeleg că momentul propice descoperirii căii adevărate spre credinţă s-a aflat întotdeauna la îndemâna mea, dar şi că, să fi avut cu adevărat o inteligenţă superioară, niciodată n-ar fi trebuit să ajung până la momentul în care am reuşit să descopăr calea adevărată de-a fi credincios, pentru că ea a stat mereu descoperită înaintea sinelui meu…

Acum însă e prea târziu să mă mai plâng şi să mă mai vait. Acum a sosit cu adevărat momentul să îmi însuşesc şi să-mi asum odată pentru totdeauna calea prin care o să pot să cred, la discreţie, în Dumnezeu. Acum, pentru a mă statornici în propria mea credinţă în Dumnezeu, nu mai trebuie decât să conştientizez faptul că o am, pentru că am avut-o dintotdeauna, să o chem pe numele său adevărat pentru a intra şi mai adânc în posesia sa şi, în fine, să o explic şi să arăt şi altora, probabil chiar lor, cum funcţionează, pentru a mă identifica cu ea până la identificarea perfectă cu Dumnezeu.

După atâtea căutări şi după atâta timp în care am bâjbâit după ea, în sfârşit pot să spun, după atâţia ani scurşi de pomană în conversaţii, că o conştientizez mai bine şi decât îmi conştientizez propria conştiinţă, pe care aş dori atât de mult s-o şi înlocuiască.

Ea e cu adevărat calea spre credinţă sau calea prin care necredinciosul poate accede la credinţă şi atunci când organul religios îi limitează timpul dedicat credinţei numai la perioadele în care are chef să creadă în Dumnezeu sau numai la episoadele în care simte cu adevărat nevoia să creadă în Dumnezeu. Totuşi, ea nu este orice cale şi nu prea cred să fie de ajuns să rămână cunoscută numai după renumele pe care l-a înălţat în mine: mai lipseşte ceva şi ce mai lipseşte din propria sa identitate, dar şi din materializarea credinţei în Dumnezeu, care a urcat până la mine de-a lungul traseului său, este chiar numele pe care îl poartă: ea este calea literară.

La ce v-aţi fi aşteptat?! Necredinciosul iremediabil din mine, pentru care organul religios nu mai poate să fie nici cât a fost deja, când a reuşit să vadă, de câte ori credinţa îi intrase în discuţiile despre ea, că nu este decât persiflat pentru că nu poate să creadă, şi nu pentru că nu vrea să creadă, trebuia să găsească neapărat o modalitate de a deveni credincios fără să şi ajungă aşa, dacă mai trăgea o cât de măruntă speranţă să fie tratat cu respectul pe care intelectul său, după toate aparenţele, superior, îşi închipuia că i-l datorează. Şi, pentru că nu mai putea tolera inferioritatea în care îl coborâseră, fiind mai inteligent decât oricare dintre ei la un loc, nu se lăsă descurajat de nenumăratele eşecuri iniţiale şi tot găsi în cele din urmă cum să inverseze poziţia care-i despărţea şi cum, în fine, să-i arunce pentru totdeauna în inferioritatea în care îl azvârliseră din superioritatea absolută pe care i-o confiscaseră şi pe care, în sfârşit, le-o cerea înapoi. Îşi dădea seama aproape cu teamă că, dacă nu ar fi fost atât de inteligent pe cât credea cu sinceritate că e, nu ar fi avut mari şanse de reuşită să-i arunce din superioritatea în care se instalaseră samavolnic în inferioritatea din care ar fi dorit să nu-l mai vadă niciodată mişcat în vreun sens vertical. Însă iată că a avut noroc şi a dovedit a fi atât de inteligent pe cât îşi închipuise: infernala sa maşinărie intelectuală nici nu pierdu vremea mai deloc, nici nu se cam pierdu cu firea înaintea credinţei lor înveninate de incompatibilitatea cu adevărata natură umană şi, pe loc, începu să se urnească din toate gândurile şi din toate ideile care, dintr-o dată, i se aglomerară toate în singurul punct cu putinţă al ieşirii din inevitabila fundătură.

Numai prin efortul neverosimil al inteligenţei sale cu adevărat superioare îşi dădu în sfârşit seama că nu putea să aibă decât o singură cale de ieşire din încurcătura în care se băgase singur, iar ea era calea literară.

Acum ştia cu siguranţă că numai prin literatură şi, mai ales, prin exersarea sa preponderent critică, va putea avea succes în depăşirea aporiei fideiste, aşa cum o numise pentru a o lua mai în serios, căreia întreaga sa inteligenţă superioară îi căutase toate ieşirile de care probabil dispunea. Acum i se risipiseră toate dubiile că literatura nu ar fi chiar singura posibilitate de a transforma imposibilitatea credinţei într-un fapt atât la îndemâna lui oricând l-ar fi convocat, cât şi îndeajuns de real pentru potenţialii săi contestatari. Acum, nimic nemaifiindu-i necunoscut, era deplin conştient de realitatea literară a credinţei sale, a cărei lipsă nebănuită atâţia ani îi provocase organului său religios atrofierea prematură din a cărei cauză i se refuzase de atâtea ori accesul la credinţă. Acum totul era clar în mintea sa: în sfârşit găsise cum să devină credincios şi cum să-şi exerseze credinţa în Dumnezeu la fel de intens ca toţi ceilalţi, însă cu diferenţa importantă că reuşise să ajungă la credinţă nu în termenii celorlalţi şi nici în termenii impuşi de Dumnezeu celorlalţi, pe care a reuşit să-i convingă de valabilitatea termenilor săi, ci în proprii săi termeni independenţi atât faţă de termenii celorlalţi, cât şi faţă de înşişi termenii lui Dumnezeu, pe care, graţie inteligenţei sale superioare, în cele din urmă a putut să-i impună lui Dumnezeu, astfel încât credinţa în Dumnezeu să fie, în premieră, eliberată atât de Dumnezeu, cât şi de credinţa în el.

Şi credinţa sa personală în Dumnezeu, care, din perspectiva lui Dumnezeu, n-ar fi chiar exclus să fie considerată ca necredinţă în Dumnezeu, putea deja să-şi găsească calea în calea literară, pe care credinciosul din el, dacă voia s-o şi vadă funcţionând conform parametrilor de credinţă pe care îi impusese lui Dumnezeu în locul propriilor săi parametri de credinţă, trebuia s-o asume la modul riguros critic, criticând nepărtinitor întreaga literatură prin intermediul căreia accesase credinţa sa şi numai a sa, necondiţionată nici de Dumnezeu, în Dumnezeu.

Dar şi scriind-o, nu numai criticând-o, fie şi cât de obiectiv era practic în stare, calea literară, prin care urcase până la Dumnezeu prin credinţa sa particulară în Dumnezeu, îl eliberă întru totul de Dumnezeu cu fiecare nouă pagină de patristică sau de apologetică compusă în imaginea sa şi închinată lui. Şi, cu cât credea mai mult în el în tot ce scria despre el, cu atât mai mult îşi pierdea credinţa în el în tot ce nu va mai apuca să scrie despre el.

Şi calea literară era, în sfârşit, desăvârşită: închise în sine însăşi atât credinţa în Dumnezeu, pe care o dibuise în stare latentă în necredinţa în Dumnezeu, cât şi necredinţa în Dumnezeu, pe care o emancipă de credinţa în Dumnezeu de care putea în fine să se elibereze.

Şi doar aşa se face cum, apucând pe calea literară, eu aproape devenisem sinonim cu Dumnezeu, iar el abia cu depărtarea dintre noi.