jurnal.eidotomic

Ce ar trebui contrazis: istoria contrafactuală în general e văzută ca un exerciţiu de imaginaţie.

„Dacă Hitler ar fi murit încă din timpul războiului, altfel s-ar fi terminat conflagraţia mondială şi alta ar fi fost istoria postbelică a lumii”.

Iată cât de repede şi de uşor se poate transforma intenţia de la baza contrafactualităţii istorice în subiect precum cel al filmului Inglourious Basterds. Cât încă e doar un exerciţiu de imaginaţie, din a cărui aplicare se naşte ficţiunea, istoria contrafactuală nu poate depăşi limitele impuse de faptele istorice pe care le interpretează şi cărora, până la urmă, li se subordonează. Ideea pentru o ficţiune de genul celei din filmul lui Quentin Tarantino nu ar fi fost niciodată posibilă, cel puţin ca istorie contrafactuală, dacă nu s-ar fi încercat, de nenumărate ori, toate eşuate, asasinarea lui Hitler. Astfel, între istoria reală şi cea contrafactuală există, din punctul de vedere al exerciţiului de imaginaţie în care a doua se identifică, o legătură – intimă – de determinare unidirecţională. Istoria contrafactuală nu poate exista decât în direcţia istoriei reale, însă numai în acea direcţie (sau numai în acele direcţii) pe care istoria reală, din varii motive, nu le-a urmat să le consume. Ca exerciţiu de imaginaţie, istoria contrafactuală pare să fie o istorie eşuată (sau o istorie a eşuării), pe care ficţiunea în care în cele din urmă se identifică o ascunde sub masca realului.

Aşa se întâmplă cu istoria contrafactuală atunci când e înţeleasă doar ca exerciţiu de imaginaţie. Dincolo de ficţiunea în care până la urmă se confundă, istoria contrafactuală e, de fapt, un exerciţiu neeşuat de istorie eşuată. Totuşi, istoria contrafactuală ar putea fi văzută – mai rar, ce-i drept – şi ca un exerciţiu intelectual, în care ficţiunea nu mai primează deloc. Istoria contrafactuală înţeleasă ca exerciţiu intelectual nu mai eşuează ca istorie a eşuării înseşi, pentru că nu se mai bazează pe variantele neîmplinite ale istoriei reale. Ca exerciţiu intelectual, istoria contrafactuală nu ar fi dat niciodată un film ca Inglourious Basterds.

Dimpotrivă, un asemenea film nu ar fi fost niciodată posibil. În schimb, ar fi fost posibil – şi deja încep să îmi imaginez cum – un film despre relaţia dintre Socrate şi Platon, de exemplu, dacă în epoca lor ar fi existat blogul. După cum se vede, sper, subiectul propriei mele istorii contrafactuale nu se bazează pe nicio faptă şi pe niciun eveniment care s-a petrecut cu adevărat în timpul vieţii acestor doi filosofi greci, dar care, din varii motive, nu a mai fost dus niciodată la împlinire. Pur şi simplu, blogul nu exista în niciun fel pe vremea lui Socrate şi a lui Platon, însă încercări – eşuate, ce-i drept – de a-l asasina pe Führer au fost mai multe. În plus, ideea – sau conceptul – asasinării politice era un loc comun atât în epoca celor doi filosofi greci, cât şi în timpul lui Hitler, dar nu şi ideea – sau conceptul – de blog (sau de scriere virtuală, potenţial exclusiv antumă, etc.), care era, aşa cum toată lume ştie, inexistentă în ambele perioade istorice. Paradoxal, chiar inexistenţa conţinutului care poate fi contrafactualizat face deci posibilă contrafactualizarea, în registru intelectual, a istoriei pe care o numim contrafactuală.

Cum ar fi un asemenea film despre relaţia dintre Socrate şi Platon dacă blogul ar fi existat? Desigur, şi alţii îşi pot imagina cum şi chiar ar putea să şi detalieze o asemenea istorie contrafactuală ca exerciţiu intelectual, însă în continuare pe mine mă interesează să notez doar câteva implicaţii – intelectuale, fireşte – ale unei astfel de posibilităţi. Cât despre faptele însele care ar decurge dintr-o astfel de istorie contrafactuală, toate ficţionalizate, cel puţin deocamdată le las deoparte şi nu mă voi preocupa deloc de ele. În fond, nu vreau să scriu un roman contrafactual – sau un scenariu de film pe care să i-l propun lui Quentin Tarantino –, ci doar un scurt eseu despre posibilitatea logică de existenţă (şi) a istoriei contrafactuale ca exerciţiu intelectual.

Dacă mă gândesc la ce implicaţii ar fi avut, dacă ar fi existat în contemporaneitatea lui Socrate şi a lui Platon, blogul, prima care îmi vine în minte e una nu tocmai confortabilă mai ales pentru platonicienii din toate timpurile şi de toate şcolile. Şi o asemenea implicaţie nu ar fi fost prea plăcută pentru aceşti oameni, pentru că Platon însuşi ar fi trebuit să-şi scrie opera altfel, foarte probabil fiind nevoit de circumstanţele diferite să abandoneze ideea de a-l folosi pe mentorul său drept personaj principal în dialoguri, ca eu filosofic, din care să îşi extragă şi care să-i legitimeze propria filosofie. Tradiţia spune, iar Platon însuşi întăreşte acelaşi lucru, că Socrate n-a scris în viaţa lui un rând, el fiind doar un înţelept anti-sofist şi o moaşă maieutică (Theaitetos, 150b-151e); într-un cuvânt, un om care ştia cu siguranţă doar că nu ştia cu siguranţă nimic. Să fi avut un misit (fireşte, în comerţul ideatic) ca Socrate, mai ales cel din Apologia, acces la binefacerile diseminatoare ale unui blog, nu e greu de închipuit că ar fi fost cel puţin tentat să-şi facă unul, pe care l-ar fi umplut cu siguranţă de înţelepciunea sa metaintelectuală şi autoreflexivă, însă şi de „mesaje”, deopotrivă reacţionare şi revoluţionare, de genul celor, nenumărate în paginile lui Platon, de subminare intenţionată şi chiar programatică a intelectualităţii contemporane lui. (Desigur, şi reciproca e la fel de valabilă: dialecticianul „daimonic” să nu fi simţit niciun fel de atracţie pentru a-şi „blogui” înţelepciunea, aşa cum şi în prezentul virtual mai există, în reduta gutenbergianismului, destui gânditori rafinaţi ce încă refuză, fiindcă nu-l pot simţi, pasul care să-i treacă peste modernitate. Totuşi, din motive evidente, am să ignor voit un atare scenariu. Practic, ar anula complet întreaga contemplare – atât imaginativă, cât şi intelectuală – a exerciţiului contrafactualităţii istorice pe care îl încerc de ambele părţi ale parantezei.) Dar să revin la prima variantă de lucru, singura capabilă să întreţină verosimilitatea istoriei contrafactuale ca exerciţiu intelectual. Aşadar, în asemenea condiţii, dacă Socrate ar fi căzut pradă modei blogurilor şi ar fi avut şi el unul pe care să-l transforme, înainte de orice, într-un instrument de propagandă, mă gândesc la cel puţin două lucruri care s-ar fi putut întâmpla altfel decât consemnează istoria, fără, atenţie, vreo direcţie din istorie care să nu mai fi fost urmată până la împlinire ca în cazul istoriei contrafactuale ca exerciţiu de imaginaţie. În primul rând, astăzi am fi avut acces direct la un Socrate istoric, aşa cum avem acces şi la un Platon istoric. Dacă am fi putut, în 2010, să citim şi să studiem blogul lui Socrate, evident arhivat digital de Internet Archives, diferenţa dintre cele două ipostaze ale lui Socrate – cea istorică şi cea platonică: ficţională şi pur filosofică – ar fi fost infinit mai puţin ambiguă decât este în prezent. Plus că, foarte probabil, versiunea platonică a lui Socrate, dacă ar mai fi existat, ar fi trebuit să fie radical diferită de cea pe care am fi găsit-o în postările de pe blog ale lui Socrate. În al doilea rând, având acces direct la filosofia socratică, nu prin dialogurile lui Platon, ci prin înseşi cuvintele lui Socrate, cu siguranţă ar fi existat o concurenţă între cele două modele ale lui Socrate, iar intuiţia mea e că modelul platonician al lui Socrate ar fi ocupat un loc secund.

O altă consecinţă previzibilă într-o asemenea istorie contrafactuală mi se pare mai importantă decât toate celelalte. Existenţa blogului în vremea lui Socrate şi a lui Platon, dacă primul l-ar fi folosit mai ales ca armă intelectuală împotriva celui de-al doilea, ar fi schimbat, cred, în mod radical însăşi legătura dintre maestru şi discipol. Nu mai e vorba despre accesul nostru la un model socratic sau la altul – mai mult istoric sau mai mult ficţional –, ci la relaţia dintre cei doi, care până la urmă a determinat în mod direct şi forma finală pe care a avut-o filosofia în acea perioadă. Apelez iarăşi la tradiţie: se spune că Platon, un tânăr atenian strălucit, l-ar fi cunoscut pe Socrate în jurul vârstei de 25 de ani, când era deja celebru ca autor de teatru. Din păcate, niciun un text al dramaturgului Platon nu a supravieţuit. Întâlnirea dintre ei pare să-i fi marcat atât de profund pe ambii, încât Platon a renunţat pentru totdeauna la cariera sa, deja solidă, de om de teatru, iar Socrate l-a considerat drept cel mai talentat discipol al său. Iar ce a urmat e, desigur, istorie. Dar, ce-ar fi putut urma dacă, încă înainte de a-l fi cunoscut pe Platon, Socrate ar fi fost un blogger consacrat şi temut de intelighenţia conservatoare a vremii, e, fireşte, istorie contrafactuală intelectuală.

Ei bine, ce-ar fi putut să urmeze decât o istorie complet diferită a istoriei filosofiei şi chiar a filosofiei? Din doua una: ori filosofia socratică, aşa cum reiese din dialogurile platoniciene, ar fi fost mult mai complexă decât este ea astăzi, strict delimitată de filosofia platoniciană din dialogurile de mijloc şi, în special, de bătrâneţe, ale lui Platon, ori filosofia lui Platon ar fi fost mult mai puţin complexă dacă, în astfel de condiţii contrafactuale, nu ar mai fi avut posibilitatea să-şi transforme maestrul în personaj în propriile scrieri filosofice şi în eu filosofic care să-i legitimeze întreg „platonismul”.

În mare, iată cele mai importante consecinţe ale istoriei mele contrafactuale. Mai mult ca sigur, o analiză hermeneutică a textului platonician ar dezvălui numeroase altele, pe care sper că le va pune în lumină, dar şi pe hârtie, cineva mult mai avizat ca mine în filosofia antică.

Totuşi, n-aş vrea să închei povestea istoriei contrafactuale ca exerciţiu intelectual fără să trag şi un învăţământ care ar putea fi pus în practică de toţi cei care scriu, cu autoritate, filosofie. Ar fi perfect, cred, dacă toţi filosofii contemporani ar avea bloguri pe care să le transforme în texte canonice ale operei lor filosofice, astfel încât istoriile contrafactuale intelectuale viitoare să nu mai fie posibile decât retrogradate în istorii contrafactuale ficţionale.