jurnal.eidotomic

Toate ideile necesare măruntelor eseuri pe care le postez pe blog le notez cu grijă, de teamă să nu le mai ţin minte sau, cu timpul, să nu se dilueze prea tare în uitare, într-un caiet negru ce îşi începe existenţa materială, de la stânga la dreapta, printr-un cotor de sârmă inoxidabilă, arcuită într-o spirală cu mai multe rotocoale. În el stau dosite ideile mele toate, în stare de rezumat sau de synopsis. Unele, totuşi nu atât de multe pe cât m-aş teme să se adune, au încremenit, în puţinele lor rânduri, de câteva luni bune, iar altele, nu atât de numeroase ca primele, se întind în foile sale din ce în ce mai scrise încă de anul trecut.

Totuşi, recunosc, sunt destul de muncitor şi nu le dau voie să se înmulţească prea tare şi să îmi răvăşească cu totul caietul meu preţios, negru şi pitit de frică să nu fie descoperit printre nişte cărţi în opuri masive de hârtie şi grele de praf. Încă înainte să văd că se adună prea multe în paginile sale, trec la ofensivă şi o aleg pe cea mai stătută dintre toate, pe care o aşez, din rezumat sau din synopsis, înapoi în minte ca să o pot astfel întregi cu ce mi se va mai fi acumulat între timp în cap până să o torn, în forma ei finală de eseu mărunt, în următoarea postare de pe blog.

Dar recunosc şi că, în ciuda hărniciei mele înnăscute, nu întotdeauna reuşesc să ţin pasul cu propriile mele idei, în special pe măsură ce, provizoriu, le pun spre păstrare în caietul meu, iar câteodată mi s-a întâmplat să rămân chiar şi în urmă cu transformarea lor în gânduri isprăvite, dar şi, foarte rar, pe unele să le uit cu desăvârşire în starea lor de rezumat sau de synopsis înainte să le regăsesc prin cine ştie ce întâmplare fericită.

Şi, atunci, de câte ori păţesc ruşinea să nu fac faţă propriului meu caiet, aproape niciodată nu îmi dau seama că astfel pun umărul la construcţia unei arte personale a neînceperii. De cele mai multe ori ajung totuşi să mă deştept şi să conştientizez ce am făcut, însă, mai de fiecare dată, e deja prea târziu: arta neînceperii e atât de avansată în caietul meu, încât pretinde, cerând-o imperios, să fie şi ea postată pe blog, alături de celelalte arte nenumărate despre care, în subsidiar în eseurile mele mărunte, am scris fără să le şi împlinesc ca atare.

Dacă ar fi să o vad aşa cum şi este, ca o entitate autonomă şi de sine stătătoare, probabil că, într-un târziu, tot ar trebui să îi recunosc dreptul inalienabil la propria existenţă, dar să îi dau şi dreptate când îmi cere, din ce în ce mai imperios, să o alătur suratelor ei din măruntele mele eseuri aflate deja pe blog.

La fel, dacă aş putea să desluşesc şi ce exact îmi zice în plângerile ei repetate şi din ce în ce mai agasante să o postez odată în compania celorlalte „arte poetice” – aşa cum numeşte ea celelalte eseuri mărunte pe care am apucat să le termin –, probabil nimeni nu m-ar crede să le spun că ea de fapt a prins glas în capul meu doar să se răzbune pe mine fiindcă n-am înţeles deloc stânjenitorul paradox în care aritmia noetică mă împinsese s-o împing şi pe ea.

Însă chiar aşa a fost. Lamentaţiile propriei mele arte a neînceperii au avut încă o dată dreptate. Ea căpătase voce în gândurile mele, probabil vinovate exact de ceea ce mă acuza că nu pricepusem, numai pentru că nu îmi dădusem suficient de mult silinţa să înţeleg cât de tare suferise, în atâtea şi atâtea foi paralizate în aceeaşi stare de rezumat sau de synopsis, din cauza unui paradox atât de stânjenitor.

Totuşi, eu, spre ruşinea mea, am continuat să nu înţeleg despre ce paradox stânjenitor vorbea, deşi începusem să îmi dau seama că îmi scăpase ceva într-adevăr semnificant, şi am umplut în continuare pagini întregi de idei în caietul meu negru, toate sinistrate în rezumat sau în synopsis întocmai ca şi cele dinainte.

Şi ce puteam să fac, mă tânguiam fără să şi îndrăznesc a mă întreba direct, dacă propriul meu caiet, pe care întotdeauna îl ascundeam să nu fie găsit şi prădat de ideile împrăştiate în el, dăduse în obiceiul de a se închide cu totul de mine în paginile sale inteligibile, ilizibile şi chiar ezoterice… În astfel de condiţii vitrege, tot ce mai puteam face era doar să îl mai răsfoiesc câteodată: întotdeauna în ciuda muţeniei sale în stare de rezumat sau de synopsis.

Probabil, nu mai contest nimic, a sfârşit prin a mă urî fiindcă nu am pătruns îndeajuns paradoxul stânjenitor de a cărui existenţă nu făcuse decât să mă anunţe, însă fără să se şi căznească să mi-l explice. De aceea aş putea să o urăsc şi eu, în fond, pentru lipsa ei de respect faţă de cine a creat-o. Dacă nu m-aş fi pierdut tot mai des în propriile mele idei, pierzându-mă din ce în ce mai tare de ele, cum ar mai fi putut să apară propria mea artă a neînceperii? Atâta mai am să o întreb. Cum ar mai fi venit pe lume dacă nu aş fi lăsat în caietul meu negru atât de multe idei în stare de rezumat sau de synopsis? Atâta mai vreau să-mi zică: cum mi-ar mai fi devenit ea artă a neînceperii dacă nu aş fi încurajat-o să se adune, din atâtea stări rezumative şi sinoptice uitate în caietul paginilor mele, în chiar neînceperea primordială, singura în a cărei neîncepere esenţială poate rămâne, ca artă a neînceperii, poetic neîncepută?

Norocul meu e altul.

Într-o seară de început de mai, când deja renunţasem cu totul să mai găsesc în arta neînceperii puţină înţelegere de a-mi explica ce înseamnă pentru ea aşa-zisul paradox stânjenitor de a cărui existenţă plângerile ei doar mă atenţionaseră, m-am trezit că îmi deschid caietul negru să notez în el încă o idee în stare de rezumat sau de synopsis.

Aproximativ, ea suna aşa:

Paradoxul stânjenitor al artei neînceperii, pe care neînceperea mea sistematică în eseuri variat mărunte a provocat-o, stă, constând confortabil în ea, în faptul că, deşi arta neînceperii e practic singura artă pe care am împlinit-o până la ultima ei consecinţă, iar niciunul dintre eseurile mele mărunte nu poartă în ele, în afară de câte o idee finalizată, o artă autentică, eu tot pe ele am ales să le urc pe blog, în loc să o urc pe ea – eventual – numai pe ea, pentru că doar eseurile mele mărunte au desăvârşit în cuprinsul lor ideea fundamentală că nicio artă veritabilă nu poate exista strict ca împlinire ideatică absolută.