jurnal.eidotomic

În democraţie, oricine poate spune, în public, că trăieşte în democraţie. În dictatură, însă, nimeni nu poate spune, în public, fără grija repercusiunilor imediate, că trăieşte în dictatură.

Concluzia este – trebuie să fie – pe înţelesul tuturor: democraţia are conştiinţă de sine publică şi poate fi exprimată, indiferent de situaţie, ca democraţie. Nimeni şi nimic nu o poate reprima în condiţia sa funciară. În schimb, dictatura nu are conştiinţă de sine publică şi nu poate fi exprimată, în toate situaţiile imaginabile, ca dictatură. În plus, toţi şi totul poate fi reprimat în numele său şi în virtutea înseşi originii de la care se reclamă.

Am notat, pe scurt, ceea ce pare a fi diferenţa „ontică” dintre democraţie şi dictatură, aşa cum apare ea din perspectiva celui care vorbeşte fie despre una, fie despre alta; şi nu din unghiurile tradiţionale de vedere: politic ori social. Ele sunt deja mult prea evidente în paradigma oricărei (alte) comparaţii.

Am hotărât, deci, să aştern pe hârtie dimensiunea retorică a democraţiei şi a dictaturii, privite, ambele, dinspre diferenţa esenţială care le unifică într-un numitor comun retoric.

O „zicere”, din ce în ce mai spusă în zilele lui 2010, mi-a atras atenţia asupra faptului, pe care nu îl remarcasem înainte, că democraţia şi dictatura sunt, până a deveni sisteme politice şi sociale fondate pe o paradigmă – sau alta – ideologică –, simple figuri de stil. Ceea ce înseamnă că nici democraţia, nici dictatura nu poate ajunge „democratică” sau „dictatorială” înainte ca ideologia, din care sistemele lor politice şi sociale se nasc, să nu apeleze la originea retorică a democraţiei şi a dictaturii.

Sintagma, tot mai răspândită în verbiajul contemporan, care m-a făcut să pătrund până la dimensiunea retorică a democraţiei şi a dictaturii, sună cam aşa: „Noi, în fond, trăim în (plină) dictatură”.

Dacă nu aş fi auzit, în spaţiul public al tuturor, că noi, în fond, ne aflăm în (plină) dictatură, probabil că nu aş fi sesizat niciodată dimensiunea retorică – originară – a democraţiei şi a dictaturii. Şi, la fel, dacă nu mi-ar fi ajuns la cunoştinţă o astfel de „zicere”, probabil că niciodată nu mi-aş fi dat seama cât de absurdă şi logic imposibilă poate fi, tocmai fiindcă este, o astfel de afirmaţie aparent banală şi inocentă.

Dar, judecând mai îndeaproape acest produs finit al vorbirii publice, absurditatea şi imposibilitatea sa logică devin imediat evidente.

Nu vreau să predau, de fapt, inefabilul. Totuşi, am să las pe tablă o schiţă ajutătoare, pe care o pun să vorbească în locul meu.

Dacă, în spaţiul public, se poate enunţa, fără teama repercusiunilor orchestrate, că noi, în fond, traversăm o dictatură absolută, e clar că, de fapt, noi suntem într-o democraţie pe care, intenţionat, o relativizăm, vrând practic să o deturnăm, strict în registru retoric. Şi nu poate fi decât un singur rezultat al unei astfel de operaţii tropice: democraţia se transformă, pentru vorbitor, în eufemism al dictaturii, care, la rândul său, devine metaforă a democraţiei.

Procesul în sine e cât se poate de simplu. Cine – în fond, oricine – are libertatea să strige în gura mare, văitându-se neîngrădit în public, că e silit să îşi ducă zilele în dictatură, practic slăbeşte înţelesul originar al dictaturii, pe care o liberalizează până în chiar marginile democraţiei înseşi. Aşa se face că, în variantă soft, democraţia ajunge să fie o dictatură „moale” (sau vattimian „slabă”: debole), în care ţi se permite să zici despre ea inclusiv că e dictatură. Iar îmblânzirea şi netezirea conturului unui sens este însăşi definiţia eufemismului. Dar şi reciproca e tot atât de valabilă: dictatura se transformă în metaforă a democraţiei din aceeaşi inerţie retorizantă a celui care, probabil şi crezând sincer în ce zice, afirmă cât se poate de răspicat că nu mai poate trăi în (plină) dictatură. Altfel cum ar fi posibil, în fond, ca întreaga alcătuire politică şi socială a dictaturii să fie transferată, graţie verbiajului din spaţiul public, în însăşi fibra democraţiei, însă fără să îi şi afecteze în vreun fel funcţionalitatea politică şi socială? Desigur, aşa ceva e posibil numai dacă înţelegem dictatura, pretinsă şi afişată în discursul public al vorbitorului, ca metaforă (cea mai folosită dintre toate figurile de stil, nu?) – combativă şi combatantă, recunosc – a chiar democraţiei.

În plus, oare nu însăşi anunţarea, apocaliptică, a sosirii printre noi a dictaturii îi anulează orice şansă de a înlocui democraţia?

În sfârşit, mă pot întreba, cu îndreptăţire, recurgând fie şi numai la experienţa ultimei jumătăţi a secolului trecut: cine putea – cine avea curajul absolut sinucigaş – să reclame în public (sau în prelucrarea sa ideologică) omniprezenţa şi omnipotenţa dictaturii?