jurnal.eidotomic

Eu nu-s amator de fotbal. Totuşi, din patru în patru ani, în timpul Turneului Final, devin, aproape ca prin farmec, unul dintre cei mai aprinşi, şi pasionaţi, şi devotaţi microbişti din câţi există. Urmăresc, cu sufletul la gură, fiecare meci pe care-l apuc şi, cu încântare maximă, îl învăţ şi-i memorez toţi paşii din care a fost compus, apelând la aceeaşi acribie pe care o folosesc pentru însuşirea cine ştie căror texte – clasice –, din a căror buchisire hermeneutică n-am să mă opresc decât atunci.

Aşa s-a întâmplat şi ieri. Deşi meciul dintre Paraguay şi Japonia m-a plictisit tot atât de tare pe cât m-ar fi scos din entuziasm lectura vreunei Sandra Brown, eu, totuşi, m-am încăpăţânat să-i urmăresc, acestui meci demoralizant şi cumplit de minor, fiecare pas alcătuitor în aceeaşi stare de surescitare apolinică pe care, aşa e, n-aş fi reuşit s-o simt şi mai departe de a treia pagină a vreunui roman sandrabrownian.

Şi, azi, mă felicit pentru incredibila răbdare de care am dat dovadă ieri; şi pentru neverosimila – aproape – abnegaţie de a rămâne devotat apucăturilor mele tabietlii.

Şi, azi, sunt bucuros că am rezistat la tot ce, în alte împrejurări, ar fi fost şi pe sfert îndeajuns să fi ucis până şi ultima fărâmă de admiraţie pentru fotbal.

Şi, azi, sunt încântat de reuşita mea de ieri numai dintr-un singur motiv: fiindcă ieri, în timp ce paraguayenii şi japonezii îmi testau limita surescitării mele apolinice, am avut un fel de revelaţie fotbalistică care, depăşind cu mult stadiul de simplă epifanie sportivă, ajunge, prin toate consecinţele sale, direct la natura apocaliptică originară a celor trei principii fondatoare în filosofia greacă: Binele, Adevărul şi Frumosul.

Marea mea descoperire, deşi acoperă numai Binele, pleacă de la o premisă mai mult decât banală, pe care, însă, încearcă s-o facă mai complexă printr-o anume nuanţare.

Premisa comună, stârnită de câteva reflexii provocate de imposibilitatea de hermeneutizare a partidei dintre Paraguay şi Japonia, s-ar putea rezuma în felul următor: „Uite, dom’le, cum nimic nu mai e corect pe lumea asta! Decât să se înfrunte, diseară, Spania şi Portugalia, mai bine ar fi evoluat, fiecare, împotriva câte uneia dintre echipele astea de nimic şi, astfel, ar fi mers amândouă în sferturile de finală! Dar (oftat şi resemnare), ăsta-i regulamentul: trebuie respectat…”

Cu alte cuvinte, chiar şi în absenţa unui bine justiţiar şi just, care, dacă n-ar fi fost un simplu invariant filosofic, le-ar fi împiedicat pe Spania şi pe Portugalia să se întâlnească la un nivel încă prea jos pentru statutul lor competiţional, tot există un fel de bine care, măcar, ţine lucrurile în frâu şi într-un oarecare echilibru, în mod cert autonom de voinţa omului.

Iar acest bine minor, atât de scandalos de independent de voinţa omului, suplinind binele major, justiţiar şi just, al filosofiei elene, are, în acţiunea sa asupra Turneului Final, două consecinţe importante; una negativă, pentru că e doar un bine minor, iar cealaltă pozitivă, pentru că e, până la urmă, parte din binele arheu, pe care nu-l poate emula întru totul.

Urmarea negativă a punerii în funcţie şi a funcţionării ulterioare a acestui bine a fost, după cum se poate anticipa, faptul că Spania şi Portugalia, în ciuda unui rang fotbalistic sensibil egal, au fost împiedicate să ajungă, împreună, dar separat, în sferturile de finală. Normal, dacă acest bine cu voinţă proprie nu ar fi putut să înlocuiască binele adevărat (care e autentic, de fapt, pentru că se conformează cu tiparul volitiv al omului, pe care omul îl confundă cu principiul fondator al filosofiei greceşti: binele), nu numai că Spania şi Portugalia nu ar fi fost nevoite să se elimine reciproc din suprema încleştare fotbalistică a planetei, dar şi, în plus, ar fi putut să mărginească influenţa acestui bine malefic – în fond, binele regulamentar – prin scoaterea, încă din optimi, a unor echipe atât de străine binelui invariant cum au fost, ieri, cea a Paraguayului şi cea a Japoniei.

Fireşte, urmării negative, a binelui negativizat din cauza insuficienţei sale „agathonice”, îi urmează urmarea pozitivă a acestui bine famat, ceva mai mică ca întindere a detaliilor, dar, practic, încapsulând, în ea, marea mea descoperire de ieri şi întreg efortul pe care l-am depus în a nuanţa banalul care, în ultimă instanţă, o caracterizează.

Urmarea pozitivă a acestui bine inoportun aş putea-o numi, accentuând, astfel, şi mai mult aspectul său provizoriu pozitiv, legea haosului (regulamentar) corect. Potrivit acestei legi, deşi meciul dintre Paraguay şi Japonia nu a fost corect din perspectiva binelui major, justiţiar şi just, pentru că a indispus, limitându-le grav, surescitările apolinice ale fanilor, a fost, totuşi, corect din unghiul – îngust – al binelui regulamentar, pentru că a asigurat, menţinând-o, însăşi continuitatea de care avea nevoie jocul esenţial ca să nu sfârşească în chiar hazardul din care se organizează, pe sine, în permanenţă. Exact la fel e aplicabilă această lege şi în cazul meciului dintre Spania şi Portugalia, care a fost privat de corectitudinea binelui elen, însă a avut, din plin, parte de corectitudinea binelui regulamentar.

Înainte de a mă retrage ca să-mi încarc bateriile pentru meciurile, şi mai divizate între cele două tipuri de bine, ale sferturilor de finală, aş vrea să mai fac câteva observaţii despre binele elen şi cel regulamentar.

În fond, în ce constă marea mea descoperire? Mai presus şi decât nuanţarea premisei, banală sau nu, care mi-a stimulat potenţialul apocaliptic, stă însăşi despărţirea binelui neutru într-un bine invariant şi într-un bine regulamentar. Marea mea descoperire constă, aşadar, în această împărţire a binelui neutru. Dar ea, hermeneutizând-o, ar putea consta, tot atât de legitim, şi în extirparea, din binele major, justiţiar şi just, a unei părţi maligne, care, până la urmă, a ajuns să se identifice cu binele regulamentar. Revelaţia mea fotbalistică, care transcende îngustul epifanic sportiv, nu se mărgineşte doar la tranşarea unui bine neutru – şi, în consecinţă, etimologic anonim – în două părţi distincte şi, în consecinţă, etimologic nominale. Dimpotrivă, marea mea descoperire a forţat binele principial să-şi recunoască inferioritatea pragmatică în faţa binelui regulamentar. Şi, recunoscându-se învins, binele elen l-a expulzat, din el, pe binele autonom. Separându-se unul de altul, m-au forţat, deopotrivă, să includ, în marea mea descoperire, şi faptul că marea mea descoperire constă, practic, în identificarea a două tipuri de bine: unul, binele major, care, fiind justiţiar şi just, e, în esenţă, moral; şi altul, binele minor, care, fiind independent de voinţa omului, e, în esenţă, paradoxal, ilogic şi iraţional, însă posibil şi necesar.

În fine, nu trebuie să mă feresc a deduce că, în timp ce moralitatea, explicită, a binelui major se datorează faptului că e complet dependent de voinţa omului, conformându-se ei, imoralitatea, implicită, a binelui minor ar fi cauzată, totalmente, de independenţa sa faţă de voinţa omului. Mai pe scurt: moral – ca binele major – este numai ce se subordonează, în mod direct, voinţei omului, iar imoral – ca binele minor – pare să fie numai ce ajunge să se emancipeze de voinţa omului. Atunci, însăşi voinţa omului poate fi considerată imorală, pentru că subjugă, fără discriminare, binele care, dacă vrea să nu se corupă pe sine, nu ar trebui nicidecum să ţină cont de ea. Dar, pentru că binele, în specializarea lui morală, ţine întotdeauna cont de voinţa umană, un bine complet autonom, asupra căruia voinţa umană să nu aibă nicio influenţă, era absolut dezirabil şi trebuia, cu orice preţ, să fie descoperit. Evident, descoperirea unui asemenea bine nu ar fi putut avea loc, în ciuda autonomiei sale volitive, şi în afara unei autonomii tipologice. Indiferent cum, era absolut obligatoriu ca binele minor să fie descoperit din alt bine, căruia, după scindare, să i se opună. Numai astfel putea acest bine regulamentar atât să devină legitim, cât şi să capete, în mod real, putere legislativă. Căci, fără o lege care să împuternicească binele minor să nu ia chiar în seamă toate surescitările apolinice ale iubitorilor – ocazionali sau nu – de fotbal, ar mai fi putut, oare, meciul dintre Paraguay şi Japonia să se desfăşoare netulburat, iar meciul dintre Spania şi Portugalia s-ar mai fi putut, oare, derula nestingherit? N-ar fi fost, aşa, ambele meciuri viciate de binele major, care, în numele unei corectitudini principiale, ar fi distrus şi corectitudinea, rezonabilă, a binelui minor rezultant în legea haosului (regulamentar) corect?