jurnal.eidotomic

Intrarea în istorie a unui secol nu e nici cronologică, nici compactă.

Dimpotrivă. Ea este epocală (în sensul etimologic pe care Goethe l-a întărit cu exemple culturale) şi secvenţială.

Să mă explic. Un secol nu va începe niciodată să-şi facă simţită prezenţa în momentul în care calculele astronomice îi marchează, numeric, venirea. Secolul al XX-lea nu a început nici în 1900 (după unii), dar nici în 1901 (după alţii). Secolul al XX-lea nu a început odată cu înaintarea prefixului centimal cu încă o unitate. După toate probabilităţile, secolul trecut a început cu adevărat, epocal, abia în 1914. Dar această teorie e destul de cunoscută. În aceeaşi măsură, secolul trecut nu a început, compact, doar în 1914. Intrarea lui în istorie a fost previzibil secvenţială. Tot atât de bine se poate argumenta, aşadar, că secolul trecut a început abia în 1905 (sau în 1915), când Einstein şi-a publicat cele două variante ale Teoriei Relativităţii; dar şi în 1945, când a fost aruncată prima bombă atomică; dar şi oricând între 1913 şi 1927, când lui Proust i-au apărut cele şapte părţi ale romanului său celebru, care a marcat o ruptură – epocală – de realismul tipic secolului al XIX-lea. Toate aceste date arată secvenţialitatea intrării în istorie a secolului trecut, cum, de altfel, probează secvenţialitatea intrării în istorie a oricărui alt secol. Practic, un secol începe de mai multe ori, într-o secvenţă de incipituri epocale (în acelaşi sens etimologic întărit, cultural, de Goethe), care marchează, toate, câte una dintre trăsăturile definitorii ale tânărului secol, aşa cum va ajunge să fie identificat şi deosebit de altele în cărţile de istorie.

Că parcurgerea centenială a istoriei e definită (şi definibilă) de secvenţialitate şi de „epocalitate” eu, unul, nu mai am niciun dubiu. Pentru a vă convinge şi pe dumneavoastră că am dreptate, am să vă dau încă două exemple, unul la fel de probat de istorie cum sunt, deja, cele specifice secolului al XX-lea, iar celălalt, sper, tot atât de probabil peste câteva decenii, când secolul al XXI-lea va fi prins suficientă distanţă de începuturile sale epocale şi secvenţiale pentru a se vedea mai clar dacă am avut sau nu dreptate.

Într-adevăr, şi secolul al XIX-lea a avut mai multe începuturi. Nici el nu a debutat în 1800 (după unii) sau în 1801 (după alţii). După toate aparenţele, secolul al XIX-lea a intrat, cu adevărat, în istorie, abia în 1815, după ce s-au încheiat războaiele napoleoniene. O altă dată care ar putea marca începutul secolului al XIX-a ar putea fi chiar 1848, celebrul an al maturizării spiritului naţional european, chiar dacă, strict cronologic, se află destul de adânc în inima acestui secol. Totuşi, să nu uităm că secolul precedent, secolul al XVIII-lea, nu poate fi nicidecum caracterizat drept un secol al naţiunilor, aşa cum, prin consecinţele (adică urmările) lui 1848, secolul al XIX-lea poate fi, pe drept, considerat. Plus că, să ne amintim, faimosul (şi famatul) an 1848 mai este legat şi de un alt eveniment tipic secolului al XIX-lea (şi cu vaste repercusiuni pentru secolul nostru trecut): apariţia Manifestului comunist al lui Marx. Desigur, secolul al XIX-lea ar fi putut intra în istorie şi în oricare dintre anii deceniului său patru, în ai lui ani ’30, când Balzac a publicat aproape toate romanele esenţiale balzacianismului care, după cum se ştie, avea să influenţeze întreg secolul în materie de literatură (proză) devenind, practic, cea mai influentă şi răspândită „reţetă” romanescă până la Proust.

Nu vreau să trec la secolul al XXI-lea, de fapt adevăratul motiv pentru care m-am hotărât să scriu aceste rânduri (şi pentru care exemplificările din celelalte două secole care i-au precedat mi-au servit doar ca pretext şi ca probe pentru a-mi demonstra teoria mea epocală şi secvenţială a secolelor), până nu amintesc, ca într-o paranteză, şi de o mică excepţie la „epocalitatea” şi secvenţialitatea secolelor, pe care secolul al XIX-lea ne-o oferă cu dărnicie. Tot în acelaşi spirit al „epocalităţii” şi al secvenţialităţii unui secol de curând intrat în istorie, se poate argumenta că secolul al XIX-lea a început chiar în secolul al XVIII-lea, când a avut loc cel mai timpuriu început al său. Mă refer, mai exact, la anul 1798, care, epocal şi secvenţial, aparţine mai mult secolului al XIX-lea decât secolului al XVIII-lea. Este anul în care Wordsworth şi Coleridge au publicat celebrul volum de poezii Lyrical Ballads (Balade lirice), care, după cei mai mulţi, a marcat apariţia romantismului în literatura engleză. Şi, cum, probabil, e cunoscut, romantismul este un produs al secolului al XIX-lea.

Acum pot, în sfârşit, să ajung şi la ultima probă că teoria pe care o propun aici e validă: secolul al XXI-lea. Chiar dacă, în cazul secolului nostru, exemplele sunt doar probabile (nu şi, încă, deplin probate de pătrunderea în inima secolului), tot am cum să vin cu două începuturi, secvenţial distincte, ale secolului al XXI-lea. În ciuda faptului că au trecut abia 9 ani şi jumătate din acest secol şi că, în consecinţă, perspectiva istorică asupra lui nu poate fi, chiar şi cronologic, decât îngustă, se pare că, cel puţin în două instanţe, secolul al XXI-a deja a intrat, în acelaşi mod epocal şi secvenţial al precursorilor săi, în istorie.

Fireşte, am să încep cu fatidica zi de 11 septembrie 2001, care, pentru foarte mulţi, marchează intrarea – imatură şi grăbită – a secolului al XXI-lea în istorie. Iată un caz, destul de rar, în care „epocalitatea” şi secvenţialitatea intrării în istorie a unui secol se suprapune, numeric şi astronomic, peste intrarea sa, cronologică, în istorie. Dar, aşa cum ar trebui, deja, să vă daţi seama, nu intrarea cronologică în istorie a unui secol e cea care marchează, în realitate, adevărata şi semnificativa (pentru secolul în discuţie) intrare în istorie. Nu. Dimpotrivă, e intrarea epocală şi secvenţială a unui secol în istorie care îi dă acelui secol, oricare ar fi, specificul său, după care va fi, în cărţile de istorie, identificat şi deosebit ca atare.

Totuşi, n-am ce face şi trebuie să vă surprind, poate, încă o dată. Între cele două exemple, deocamdată numai probabile, pentru secolul al XXI-lea, pe care le sper îndeajuns de puternice pentru a încheia lungul şir probatoriu într-un finis operis axiomatic al teoriei mele, data de 11 septembrie 2001 nici nu poate să aibă loc, deşi, fără îndoială, adăugarea ei nu face decât să grăbească axiomizarea teoriei mele.

De fapt, primul exemplu la care m-am gândit e anul 2005, când a apărut YouTube (începuse, deja, să fie cunoscut la nivel global) şi când Facebook (înfiinţat cu un an înainte) şi Twitter (înfiinţat cu un an după) se pregăteau să marcheze, permanent, unul dintre cele mai concludente, până acum, începuturi epocale şi secvenţiale ale secolului al XXI-lea. Fiindcă Facebook a apărut în 2004 şi Twitter în 2006, 2005 – anul ales de mine pentru a marca primul început al secolului nostru – va intra, probabil, în istoria începuturilor probate ale secolului al XXI drept un an generic.

În fine, al doilea exemplu pe care-l am în minte e chiar anul nostru, 2010, şi, încă şi mai precis decât atât, 7 iulie 2010. Exact acum 3 zile. După toate probabilităţile, secolul al XXI-lea a început cu adevărat, epocal, miercurea asta, pe la 10 seara, în timpul ultimului meci din semi-finalele Campionatului Mondial de Fotbal din Africa de Sud, din 2010, dintre Germania şi Spania, mai exact când Puyol a înscris, în poarta apărată de Neuer, precis în minutul 73 al partidei. În acel moment puţin anticipat de cei mai mulţi (pe care eu l-am sperat încă de pe 11 iunie 2010), secolul al XXI-lea părea, într-adevăr, să nu mai aibă răbdare şi să nu-şi mai poată amâna intrarea – epocală şi secvenţială – în istorie. Şi, aproximativ 20 de minute mai târziu, la sfârşitul jocului dintre Spania şi Germania, istoria însăşi a confirmat intrarea epocală şi secvenţială în istorie a secolului nostru. Practic, fluierul de final al arbitrului a consfinţit nu doar sfârşitul unei întâlniri fotbalistice de anvergură, ci şi înlocuirea unui secol cu altul. Însuşi fluierul de final – clipa în care a fost auzit – marchează confluenţa a două secole şi, stricto sensu, un sunet epocal.

Poate veţi fi curioşi de ce am ales, dintre câte alte evenimente vor fi avut loc de la începutul cronologic şi compact al secolului nostru, chiar acest meci pentru a desemna unul dintre cele mai importante şi definitorii începuturi epocale şi secvenţiale ale acestui secol nou-nouţ. Motivul e cât se poate de simplu, iar contextul care l-a făcut posibil e, la fel, cum nu se poate mai uşor de înţeles. Am să încep cu geneza motivului şi am să închei cu motivul însuşi. Tot secolul al XX-lea, în fotbal, a tins către un fel de endogamie sportivă care, mai devreme sau mai târziu, risca să pună în pericol chiar fundaţiile sale sociale. Aşa se face că fotbalul a devenit, după ce şi-a format propriul club de excelenţă al victorilor, tot mai închis altor potenţiali victori şi, într-un sfârşit, pur şi simplu ermetic. Indiferent de cine juca împotriva cui şi de câţi alţii participau la turneele finale, campioni ajungeau, prin rotaţie, aceiaşi de neînlocuit victori. Pariurile, în esenţă, deveniseră, către finele secolului al XX-lea, inutile, pentru că închiderea totală a sportului în sine ucisese însăşi ideea de pariu. În cel mai rău caz, nu mai puteai paria decât pe care parte a rotaţiei eternilor campioni erai de părere că va câştiga în următoarea finală. Aşa cum văd eu lucrurile, fotbalul, ca epifenomen social al secolului al XX-lea, în ultimele minute ale acestui secol, chiar înainte de minutul 73 al partidei dintre Germania şi Spania, era pe moarte. Şi, cred, dacă Spania nu ar fi învins Germania, fotbalul, repet, ca epifenomen social al secolului trecut, nu ar mai fi avut mult şi ar fi murit cu adevărat. Însă, intrarea – epocală şi secvenţială – a secolului al XXI-lea în istorie a salvat fotbalul – ca epifenomen – de la moarte sigură. Golul lui Puyol, din această perspectivă, e realmente epocal pentru că a marcat începutul secolului nostru, dar şi pentru că a salvat fotbalul de la moarte epifenomenală sigură. Cum anume a reuşit un singur gol să producă o schimbare de asemenea anvergură – epocă şi secvenţială – e chiar uşor de explicat. Şi nici nu e nevoie de prea multe cuvinte. În doar câteva, dar clare, explicaţia (care echivalează cu motivul pentru care acest meci marchează unul dintre cele mai importante şi definitorii începuturi epocale şi secvenţiale ale acestui secol) ar putea suna cam aşa: golul înscris de jucătorul Barcelonei a reuşit să spargă, pentru totdeauna, monopolul, specific secolului al XX-lea, al echipelor care, prin rotaţie, deveneau, numai ele, campioane. Practic, după stabilirea acestui club exclusiv al victorilor imuabili, care s-a consolidat în forma lui actuală prin începuturile – epocale şi secvenţiale – din 1930, 1934, 1954, 1958 şi 1978 – nicio altă finală ulterioară n-a mai fost jucată între echipe care nu erau, ambele, pe lista, scurtă, a victorilor eterni. Din 1978, fotbalul s-a închis definitiv în sine şi, gradual, a tins către endogamia sportivă care risca, până la urmă, să-l ucidă cu totul – cel puţin epifenomenal. Desigur, n-aş fi nici drept, nici acurat istoric dacă n-aş pomeni de finala din 1998, când Franţa a reuşit, după exact 20 de ani de la epocalul şi – ultim – secvenţialul an 1978, să spargă, parţial, acest exclusivism aristocratic al fotbalului. Atunci, dacă n-ar fi jucat împotriva unuia dintre victorii eterni ai sportului cu balonul rotund, ar fi putut marca începutul epocal şi secvenţial al secolului al XXI-lea. Coincidenţă sau nu – în mod cert ironie istorică – această încercare eşuată de intrare – timpurie – în istorie a secolului al XXI-lea ar fi putut crea, dacă ar fi reuşit, un caz secund de anterioritate epocală şi secvenţială a unui secol (în raport cu posterioritatea sa, care e norma), după publicarea, în 1798, a Baladelor lirice (Lyrical Ballads) de către Wordsworth şi Coleridge.

În loc de concluzie: după toate calculele, secolul al XXI-lea pare să se fi bucurat, printre câte alte începuturi epocale şi secvenţiale ar mai putea să aibă, şi de un început epocal şi secvenţial dintre cele mai spectaculoase consemnate în istoria intrării – epocale şi secvenţiale – în istorie a diverselor secole. A fost brusc, neaşteptat şi, spre deosebire de toate celelalte începuturi epocale şi secvenţiale ale oricărui alt secol, s-a făcut cunoscut, instantaneu, întregii lumii care îşi înregistrează istoria în secole, chiar dacă, poate, încă va mai dura până când va fi şi (re)cunoscut ca atare. Din câte ştiu, golul lui Puyol este singurul început epocal şi secvenţial al vreunui secol din istorie care a putut fi urmărit şi, apoi, consemnat, în însăşi facerea lui. Toate celelalte, inclusiv cele pe care le-am dat de exemplu pentru a-mi ilustra teoria, au fost intime şi post-factum, pentru că nimeni nu le-a văzut în chiar timpul facerii lor.

În fine, pentru că finala de duminică, dintre Spania şi Olanda, este singura, după constituirea şi consolidarea exclusivistului club al aceloraşi victori imuabili, care se va juca, între două echipe niciodată campioane, pentru intrarea a încă unui membru în această ezoterie sportivă, dumneavoastră veţi putea ajunge foarte uşor la concluzia, întemeiată, că acest Turneu Final a debutat în secolul al XX-lea şi îşi va închide porţile în secolul al XXI-lea; dar şi că intrarea în istorie a unui secol nu are cum să fie nici cronologică, nici compactă, pentru că nu poate fi decât epocală şi secvenţială.