De vorbă cu el însumi
Nu voi fi niciodată un scriitor mare.
De ce?
Cam greu de găsit un răspuns care să fie, odată aşternut pe hârtie, lizibil.
Totuşi…
Nu pentru că n-aş fi ajuns la o cunoaştere destul de aprofundată a limbii, ca fenomen, sau a limbii române, ca particularizare – şi personalizare – a acestui fenomen.
Atunci?
Nici pentru că n-aş avea un pic de talent – literar – care să-mi permită să mânuiesc fraze (mai lejer decât alţii) sau să construiesc anumite situaţii (mai uşor decât alţii) sau să mă joc cu propria imaginaţie (mai abil decât alţii), pe care, jucată şi în jucare, să o fixez într-o anumită formă în scris.
Atunci?
Şi nici pentru că n-aş avea, în stare naturală, destulă imaginaţie care, apoi, să fie prelucrată, şi rafinată, şi specializată în imaginaţie lirică sau în imaginaţie dramatică sau în imaginaţie epică sau, în general, în imaginaţie literară şi livrescă.
Atunci? (Pierzându-mi, simţitor, răbdarea)
Ei bine, cum aţi fi putut, deja, să vă întrebaţi, nici pentru că aş duce lipsă – crasă – de idei care să suporte testul literarizării sau al literarităţii şi care, în consecinţă, să treacă, din teoreticul în care se află in potentia, direct în concretul în care ar rămâne in actu.
Atunci? (Mâniindu-mă, parţial, pe mine însumi)
În ciuda oricăror presupuneri, nici chiar pentru că aş fi cu desăvârşire lipsit de ingredientul, în esenţă, inefabil, căruia anticii îi atribuiau origini divine şi pe care romanticii, coborându-l în cele mai adânci recesuri umane, îl numeau inspiraţie.
Atunci? (Nemaiputând)
Nici pentru că n-aş putea, la o adică, să am putere de muncă balzaciană; şi nici pentru că n-aş fi în stare, dacă s-ar impune, să mă bucur de o proliferaţie textuală cu adevărat dickensiană sau chiar sadoveniană; şi nici pentru că n-aş putea, în caz de, să-mi compun opera în condiţii cervanteşti sau chiar soljeniţiene; şi nici pentru că, la nevoie, n-aş fi în stare, în ce scriu, să fiu, permanent, egal cu mine şi, astfel, să mă laud şi eu cu inegalabila – auto-egalizatoare – constanţă creatoare mai ales shakespeariană.
Nu.
Atunci?
Gata! Acum ştiu! Da, în sfârşit mi-am dat seama ce-mi lipseşte cu adevărat să devin şi eu un mare scriitor… Este… este… e… e… (După un răstimp numai în aparenţă timpuriu)