jurnal.eidotomic

Fireşte că n-am să fiu previzibil: adică, într-un fel, n-am să mint deloc.

Din contră, am de gând, cel puţin am de gând, să încerc a mă îndepărta, cât de mult voi fi în stare, de locurile comune ale mitomaniei. Aşa-zisa înţelepciune populară (sau filosofie folclorică) nu mă poate ajuta cu nimic în următorul meu demers – în imediat următoarea mea incursiune în noua formă a mitomaniei, pe care, iată, în sfârşit am timp s-o proclam.

Totuşi, nu pot să-mi prelungesc modestia prea departe. Nu că, în fond, n-aş fi, la modul cel mai fizic, capabil s-o fac, dar, făcând-o, n-aş face decât, în fond, să mint. Şi încă cu neruşinare. Şi, minţind sfruntat în legătură cu noua formă a mitomaniei, evident că aş minţi despre minciună, ceea ce, fără voia mea, ar anula cu totul intenţia mea de bază. Căci nu văd cum ar fi posibil să mint despre minciună fără să risc, în acelaşi timp, să spun adevărul. Fundătura logică (şi nu doar) e cât se poate de vizibilă pentru ochii noştri predispuşi, ca întotdeauna, să mintă curat şi pur: neideologic. Aşadar, unica soluţie pentru a minţi, pur şi simplu, nestingherit în actul mitoman pe care sunt pe cale să-l întreprind, este să nu mint despre ce am de gând să fac în continuare. Şi iată ce am socotit că voi continua să fac: să intru în însuşi corpul ideologic al minciunii şi să relatez de la faţa locului în cel mai adevărat mod de care aş putea, în orice condiţie, să fiu în stare. Să nu mint în niciun fel despre minciună, a cărei formă nouă trebuie s-o descriu cel puţin în detaliile sale funcţionale, şi s-o prezint exact aşa cum e; folosindu-mă, practic, de adevăr pentru a o arată lumii dezvelită de orice strat protector i-ar sta în fire să folosească.

Ştiu că incursiunea mea în măruntaiele adevărate ale minciunii, care, aşa cum se vede, n-a avut încă şansa să înceapă cu adevărat, e, aproape din start, menită să eşueze dacă mă voi sprijini, pentru a o duce la bun sfârşit, pe singura, însă distorsionata, modalitate de-a arăta, cât se poate de veridic, cum se prezintă minciuna în adevărata ei înfăţişare. Ştiu şi sunt perfect conştient de marele risc pe care mi-l asum – dar, ce altceva pot face? Să mint despre minciuna a cărei formă absolut nouă vreau s-o proclam şi, astfel, să nu mai spun adevărul despre minciună? Fireşte, n-am cum să fac aşa ceva: ar fi strigător la cer; plus că, trebuie în fine să recunosc, dacă aş risca un asemenea aranjament, aş sfârşi prin a minţi nu doar despre minciună în general (sau în sine), ci şi despre noua, absolut originala ei formă, care, în atare circumstanţe, nu s-ar mai materializa.

Deci: voi spune adevărul curat şi pur: neideologic despre minciună. Despre noua ei formă, pe care am descoperit-o întâmplător, în timp ce minţeam în legătură cu o perfect cu totul altă treabă.

Şi am să încep cu ce, probabil, ar trebui să sfârşesc exploraţia mea în mitomanie. Dar n-am încotro: ţin cu tot dinadinsul să fiu înţeles încă de la început. Şi, vrând cu orice preţ să nu creez niciun fel de confuzie, am să pun în locul introducerii concluzia, numai că într-o formă şi mai accelerată de concluzie.

Noua formă de minciună peste care am dat este libertatea. Cine preferă şi mai concentrat decât atât: minciuna, în stare pură (adică nealterată de adevăr şi, paradoxal, adevărată), este libertatea în stare pură (adică nealterată de nicio formă de captivitate şi, paradoxal, captivă în niciun fel). Să mă repet ca să fiu absolut convins că mesajul meu a fost recepţionat exact aşa cum l-am transmis: minciuna este libertate.

Din capul locului atenţionez că legile imuabile ale matematicii nu se aplică, toate, şi în cazul mitomaniei. Mai ales dacă e vorba de noua ei formă: minciuna ca libertate. Cu atât mai mult e valabilă această restrângere de aplicabilitate a legilor matematice în cazul reciprocităţii. Aşadar, dacă minciuna e libertate, libertatea nu este minciună. Reciproca pur şi simplu nu este valabilă. Viabilă, cu atât mai puţin. Căci, dacă ar fi posibil ca libertatea să fie minciună, atunci libertatea cu greu ar mai putea să existe ca libertate. Ceva din însăşi esenţa ei ar dispărea, pentru totdeauna, în minciuna care, în mod fals, i-a devenit predicat.

Cu totul altfel stau lucrurile cu minciuna ca libertate. Când spunem minciuna este libertate, forma aserţiunii poate să fie completă, însă nu şi conţinutul aserţiunii (echivalent întru totul cu întreg cuprinsul incursiunii mele în mitomanie, a cărui poartă de intrare e chiar forma aserţiunii prin care pătrunderea înăuntrul măruntaielor minciunii e posibilă). De fapt, conţinutului aserţiunii îi lipseşte – şi n-o spun doar ca să par fatalist – partea cea mai importantă: partea din ea (din aserţiune) care o determină (ca aserţiune despre minciună) şi, căreia, determinând-o, îi determină, în ultimă instanţă, şi genul. Mă refer la acea parte din corpul aserţiunii care, determinându-i, în ultimă instanţă genul, îi dă şi sens: o face perfect funcţională. Pusă, în sfârşit, laolaltă, aserţiunea despre minciună ca libertate sună, integral, astfel: minciuna este libertate de exprimare.

Aşa cum era de aşteptat, minciuna ca liberate de exprimare nu este singurul fel în care exprimarea poate avea loc (adevărul fiind modul complementar de exprimare), ceea ce înseamnă că aserţiunea despre minciună ca libertate de exprimare mai trebuie să parcurgă o etapă de rafinare înainte de a o putea folosi pentru incursiunea mea în extrem de noua formă de minciună căreia am avut şansa să nu-i dau cu piciorul atunci când am fost cât pe ce să mă împiedic luând-o în picioare. Pentru că minciuna ca libertate de exprimare poate fi întotdeauna contracarată şi chiar înlocuită de adevărul ca liberate de exprimare, aserţiunea care îi dă formă conţinutului explorator al incursiunii mele în mitomanie trebuie să suporte o foarte fină (dar fundamentală) remodelare: minciuna în sine (sau în general) nu mai poate să aibă exclusivitate pe mijloacele de exprimare şi, ca atare, are nevoie să devină o formă – doar o formă – a libertăţii de exprimare. Minciuna a devenit o formă a libertăţii de exprimare. Şi, îndrăznesc să spun, cea mai pertinentă şi mai liberală dintre toate pe care le poate lua însăşi libertatea de exprimare: minciuna este forma ideală de libertate a exprimării.

În numele (şi în cinstea) proaspăt remodelatei minciuni ca libertate de exprimare în minciună ca formă ideală de libertate a exprimării, ţin neapărat să spun că taman aşa am să şi încerc a-mi trăi câtă viaţă mi-a mai rămas. Chiar supralicitez promisiunea mea (aproape) solemnă: acum, dacă tot am descoperit, pe cale intelectuală, ce pare a fi elixirul imaginaţiei ca sursă (potenţial inepuizabilă) a vieţii bune şi a bunăstării în sine, jur să fac tot posibilul să duc minciuna ca formă ideală de libertate a exprimării până la ultima consecinţă pe care, eu cel puţin, pot s-o întrevăd. Chiar jur să transform forma ideală de libertate a exprimării, pe care am descoperit-o a fi minciuna, într-un izvor nesecat de fantezie creatoare pentru a reuşi să am o viaţă mai bună decât înainte şi ca să mă-nconjor de o bunăstare şi mai rotundă decât am avut vreodată parte.

Şi, dacă o să pot trăi în adevărul minciunii ca formă ideală de libertate a exprimării, inclusiv a propriei mele exprimări, atunci o să mor împăcat cu gândul că, în ascunsa mea viaţă, am descoperit, probabil, cea mai însemnată eidotomie şi poate chiar esenţa eidotomică a oricărei eidotomii: nimic altceva, în fond, decât atât: minciuna ca adevăr.