jurnal.eidotomic

Să descriu un pic – puţin – cum întârzii să fiu.

Un bărbat tânăr încă – încă de 34 de ani. Nu prea mândru că-s tânăr încă – încă de 34 de ani.

Un individ căruia nu-i place – şi care a ajuns să nu-i mai placă – lumea aşa cum, se pare, pur şi simplu este.

O personalitate – în sensul psihologic al cuvântului – covârşită de căile pe care – sau de-a lungul cărora – foarte mulţi alţii au luat-o.

O personalitate – în sensul elitist al cuvântului – covârşitoare datorită – unii ar zice, dimpotrivă, din cauza – excepţionalei căi pe care – sau de-a lungul căreia – am ales, de ceva vreme bună, să merg.

Să descriu mai un pic – mai puţin – cum încep a deveni.

Un ins, aşadar, unic. Un ins care este, vădit, de acelaşi fel numai şi numai cu el. Omonim, ar spune, parcă, aristotelienii. One of the kind, ar spune, poate, englezii.

Şi de ce, în fond, încep eu aşa a deveni?

Ce, mă rog, a trezit în mine pofta de unicitate?

Căile lumii căreia, volens nolens, îi aparţin – şi-i aparţin şi-n ciuda omonimiei şi a one-of-the-kind-ness căreia, volens nolens, îi aparţin.

Dar ce-i atât de în neregulă cu lumea şi ale sale căi?

Sunt prea umblate, prea cutreierate, prea bătătorite.

Şi încă dacă ar fi numai prea umblate, şi prea cutreierate, şi prea bătătorite, tot ar fi în regulă.

Dar nu – nu e în ordine ordinea pe care lumea a adunat-o pe căile pe care – sau de-a lungul cărora – a mers.

Practic – faptic – ce te deranjează la căile lumii?

Nu c-ar fi prea multe. Oricum, dimpotrivă, sunt prea puţine.

Nu c-ar fi prea grele. Oricum, dimpotrivă, sunt prea uşoare.

Nu c-ar fi prea comune. Oricum, dimpotrivă, sunt prea originale.

Nu c-ar fi prea morale. Oricum, dimpotrivă, sunt prea imorale.

Şi tot aşa, ad infinitum, până la o reductio ad absurdum a tuturor posibilităţilor pe care le-ar mai putea avea – şi profita de ele – căile lumii.

Şi, dacă, în definitiv, nu e îndeajuns pentru desfundarea căilor lumii nici chiar însăşi polarizarea disjunctivă a propriilor trasee de urmat, ce altceva, mă întreb, ar mai putea, totuşi, să le ferească de înfundarea care le paşte la tot pasul umblător, şi cutreierător, şi bătătoritor?

Insul unic pe care, omonim şi one-of-the-kind-esque, îl convoc – şi-l conjur să iasă, din adunarea mulţilor alţilor cărora mulţi alţii cred să le aparţină, la adunarea noilor căi ale lumii.

Să le umble, şi să le cutreiere, şi să le bătătorească – şi să le înfunde – doar el cum numai el ştie, şi vrea, şi trebuie să ştie să vrea.

Şi, iată, lumea porneşte, în sfârşit, pe noile – şi bunele – şi corectele – căi ale sale.

Căci, indubitabil, tot ce-i nou e şi bun şi e şi corect.

Iar insul unic la care, mimetic, particip nu poate fi decât unic prin unicul fel – omonim şi one-of-the-kind-esque – de-a fi şi nou, şi bun, şi corect.