jurnal.eidotomic

Recunosc: nu m-am întrebat de foarte multe ori cum arată sau cum apare trenul în literatura română, mai ales în cea din secolul al XIX-lea, când acest mijloc de transport probabil că era la fel de nou cum încă ar fi, în zilele noastre, Maglev-ul german.

Însă în ultima vreme am privit mai insistent imaginea trenului ce mi se contura în minte din ce în ce mai clar şi astfel am ajuns la concluzia probabilă că nicio altă imagine a trenului din literatura română nu e mai cunoscută, şi nu a devenit, în timp, mai iconică, decât imaginea ferestrei trenului din Dl Goe: fereastră pe care „marinerul” scoate capul şi pierde pălăria. Ea însăşi, fereastra trenului, decupează cu minuţie literară imaginea trenului şi îl plasează exact în mijlocului ei pentru ca privitorul dinăuntru şi cititorul din afară să aibă, amândoi, o privire cât mai centrală atât a exteriorului ferestrei trenului, cât şi a interiorului imaginii trenului.

În Caragiale trenul este, în general, mai mult decât un simplu mijloc de transport. El devine, prin rangul celor ce călătoresc cu el, un vehicul al importanţei lor sociale, închipuită sau nu, dar întotdeauna extrem de vizibilă şi când e privită de pe fereastra trenului, şi când e privită din imaginea trenului. Dar trenul ca metaforă a rangului social nu îşi găseşte cea mai cristalină imagine decât în alt tren, probabil că acelaşi, cu sau fără fereastra ce îi accesează lumea, şi anume în trenul ce pleacă în fiecare week-end la Sinaia, pur şi simplu din plăcere. Trenul din Tren de plăcere este, ca trenul din Dl Goe, un topos al literaturii române, iar plăcerea pe care ambele trenuri o transportă e, sau pare să fie, dar cu siguranţă că trebuie să fie, un adaos ironic la totul călătoriei care, iată, nu se opreşte odată ce trenul, oricare ar fi el, intră în gară: în Dl Goe, călătoria continuă spre „bulivar”, iar în Tren de plăcere, ea merge mai departe în(spre) oraş.

La fel de iconic trebuie să fie şi trenul din Răscoala lui Rebreanu. Cu el debutează acest Bildunsroman social şi tot în el începe acest veritabil risorgimento colectiv. Cu el debuta şi un alt Bildunsroman, însă metafizic, şi tot în el începea şi un alt risorgimento, însă personal. Imaginea trenului nu mai este, aşadar, caragialescă: trenul nici nu mai ia parte la călătoriile pasagerilor săi şi nici nu mai face parte din rangul social al călătorilor săi. Trenul în Rebreanu – sau imaginea trenului din Rebreanu – rămâne un martor mut, în cel mai bun caz, al pasagerilor săi, foarte guralivi, de altfel, iar, în cel mai rău caz, pe care îl şi cred a fi cel mai verosimil, el nu este decât o simplă lectică fără suflet ce-i duce pe călătorii săi de colo-colo: un adevărat „animal apocaliptic”.

Ce-am spus şi ce-am arătat până acum, rezumatul celor mai cunoscute imagini ale trenului din întreaga literatură română, pe care eu le consider a fi cele mai iconice, este, de fapt, introducerea la felul în care arată sau cum apare trenul numai în literatura română de secol XIX, şi, probabil, nu chiar imaginea trenului în literatura română din secolul al XIX-lea, ci o imagine mai puţin cunoscută şi cu mai puţine reverberaţii didactice a lui, pe care abia am schiţat-o din două portrete inedite ale acestui mijloc de transport. De aceea, imaginea trenului pe care o voi schiţa în cele ce urmează e mai degrabă stilizată şi probabil nu cuprinde toate detaliile pe care o imagine în ansamblul ei ar trebui să le cuprindă.

Imaginea trenului în literatura română de secol XIX am găsit-o conturată, în câteva linii similare, în marele şi totodată micul poem al lui Ion Heliade Rădulescu, Anatolida sau Omul şi forţele. În partea a IX-a din cântul al IV-lea al acestui poem pe jumătate neîncheiat şi pe jumătate neînceput, intitulat Arborul ştiinţei, poetul cântă progresul ştiinţei şi, în acelaşi timp, lansează, printre buclele de fum ale locomotivei, un avertisment protoecologic smuls direct din avant-garda ecologiei ca ştiinţă autonomă şi formulat, in nuce, apocaliptic, cum, de altfel, „fumega şi duduia” şi trenul lui Rebreanu:

Ci tot mai e progresul pe cât există încă

Şi mai există timpul.

Străbată-se uscatul de forţele de aburi,

Mulţească-se ca peştii pe mare piroscafe;

Din popol la alt popol, de la un stat la altul,

Din urbă l-altă urbă şi din comună l-alta

Încingă-se pământul de căile ferate;

Locomotive, fabrici mulţească-se-n tot locul;

Consume-se cărbunii şi împle atmosfera

De gazuri, când natura ni-i dă-n stare compactă.

(Ion Heliade Rădulescu, Anatolida sau Omul şi forţele)

În asemenea versuri, imaginea trenului este conturată atât encomiastic, cât şi escatologic: o combinaţie stranie, capabilă a spori şi totodată a adânci misterul fiinţei mecanice ale cărei mişcări impecabile par şi să stârnească admiraţia nedisimulată a oamenilor, şi să prevestească o repetabilă măruntă apocalipsă socială de fiecare dată când trenul apare la orizontul gării mai târziu decât ar fi trebuit.

Imaginea trenului din Ion Heliade Rădulescu am găsit-o conturată în aproximativ aceleaşi linii şi în Ion Creangă. Singura diferenţă dintre cele două viziuni ale imaginii trenului din literatura română de secol XIX nu pare să fie de percepţie, ci, mai degrabă, ea este de natură optică. La Heliade, imaginea trenului este mai complexă decât la Creangă, însă nu la fel de clară în detaliile sale vizuale: imaginea definită a lui Heliade devine numai o imagine, indefinită, la Creangă, iar inversiunea de natură optică se poate explica şi prin faptul că perspectiva istorică asupra trenului era mai aproape de Heliade şi deci mai detaliată, şi mai departe de Creangă şi, în consecinţă, deşi mai puţin detaliată, mult mai clară. Am găsit această claritate a imaginii trenului, vizibil stilizată, dar cât se poate de limpede, în probabil unul dintre cele mai neaşteptate şi în acelaşi timp inedite, ca să nu spun şi atipice, locuri nu numai din opera lui Ion Creangă, dar şi din întreaga literatură română. Recunosc: e paradoxal faptul de-a fi recuperat această claritate a imaginii trenului din literatura română de secol XIX în chiar unul din textele lui Creangă cu cea mai mică vizibilitate publică, însă, deşi paradoxal, numai dând mai mare claritate imaginii trenului, aşa cum am găsit-o în poezia lui „originală”, Ia! Clopoţelul sună, aproape perfect mată la public, am reuşit să dau claritate mai mare şi imaginii generale a trenului din literatura română:

Iaca mintea omenească

Apa, focul a-njugat,

Şi de-atunci cu înlesnire

Ţări cu ţări mâna au dat.

(Ion Creangă, Ia! Clopoţelul sună)

În această poezie drăguţă, trenul înfăţişează direct şi fără aportul vreunui simbol avansul tehnic al vremii, aşa cum el a avut loc şi aşa cum putea el să fie văzut până şi de copilul de şcoală primară ce învăţa din Învăţătorul copiilor.

Deşi viziunea crengistă a trenului, determinată direct de contextul în care a înscris-o şi de destinatarul căruia i-a adresat-o, este mult mai simplă decât cea heliadescă, cele două descoperă şi împărtăşesc un efect comun al trenului, probabil resimţit nu numai de creatori: am să-l numesc, în descendenţă toffleriană, primul val al globalizării. Această protoglobalizare, ca să păstrez simetria lexicală din adjectivul protoecologic, este mai explicită la Heliade, deşi nu atât de plastic formulată („Din popol la alt popol, de la un stat la altul, // Din urbă l-altă urbă şi din comună l-alta”) şi mai rezumativă la Creangă, deşi, în ciuda simplităţii voite, exprimată mult mai poetic („Ţări cu ţări mâna au dat”).

Gata: imaginea trenului a ieşit cu bine din conturul pe care i l-am creat şi ce am aflat nou cât am privit-o cu luare aminte e că trenul în literatura română de secol XIX pare să fi fost şi un vehicul prin care era diseminat cosmopolitismul într-un spaţiu prin excelenţă omogen, şi că această cosmopolitizare mecanică a românităţii, dar şi a românismului ei literar, a avut atât efecte negative, cum ar fi atenţionarea protoecologică heliadescă, cât şi efecte pozitive, precum ilustrarea crengistă a inventivităţii umane, subtil exprimată printr-o sinecdocă abia vizibilă privirii în limbajul didactic al manualelor şcolare.