jurnal.eidotomic

Unii spun că încă suntem moderni. Unii spun că am început să fim moderni încă de la prima Renaştere europeană, cea franceză din secolul al XII-lea. Alţii spun că modernitatea noastră a început o dată cu a doua Renaştere europeană, cea italiană din secolele XV şi XVI. Dar sunt şi alţii care sunt de părere că nu am început să fim moderni decât o dată cu a treia Renaştere europeană – şi a doua franceză – din secolul al XVII-lea. Sunt însă şi cei care sunt de acord că modernitatea noastră a început abia în secolul al XVIII-lea, când Renaşterea, anterior diseminată în mai multe renaşteri naţionale, s-a subsumat primului, în ordine strict cronologică, Iluminism pan-european. Şi, ca lucrurile să nu rămână chiar atât de puţin încurcate, sunt şi alţii care spun despre acelaşi secol al XVIII-lea că abia el a iniţiat modernitatea noastră, dar nici ca un fel de a patra Renaştere europeană, nici ca un fel de al treilea Neo-Clasicism European (primul mai fiind numit, de unii, şi Renaşterea italiană, care a fost a doua Renaştere europeană şi, în consecinţă, primul Neo-Clasicism european), ci, dimpotrivă, ca unicul timp modern al nostru. Dar sunt şi alţii care au împins începutul modernităţii noastre până în Antichitatea târzie, în epoca Elenismului, pe care o consideră, totuşi, o modernitate împiedicată (Hans Blumenberg: 1983), aşa cum sunt şi alţii la fel de neînduplecaţi în a crede despre proiectul iluminist al modernităţii noastre (cea de-a patra Renaştere europeană sau cel de-al treilea Neo-Clasicism european) că în ultima vreme a degenerat în ceea ce se mai numeşte şi postmodernitatea noastră, faza cea mai recentă a modernităţii, exact pentru că modernitatea de tip iluminist şi-ar fi lăsat neterminat (Jürgen Habermas: 1985) proiectul emancipator.

Alţii nu mai sunt de acord că am mai fi moderni. Aceştia spun că suntem deja postmoderni. Dar unii spun că am intrat în postmodernitate încă de când a izbucnit Primul Război mondial (Arnold Joseph Toynbee: 1939), mai numit şi Ultimul Război european, la întretăierea dintre cel mai lung şi cel mai scurt secol al istoriei (Eric John Ernest Hobsbawm: 1962; 1975; 1994), dar tot aceşti alţii ce spun că am fi intrat în a noastră postmodernitate abia din 1914 au spus şi că, de fapt, am fi început să fim postmoderni chiar din 1875 (Arnold Joseph Toynbee: 1946) în plina ascensiune istoriografică a tradiţionalei Belle Epoque, mult mai mult şi anti-modernă şi deci chiar deloc pro-postmodernă. Alţii, cu totul alţii, sunt de părere că am început să fim postmoderni numai după 1970 (Michael Koehler: 1977) şi că sub nicio formă nu am fi putut fi la fel de postmoderni şi cu un deceniu înainte, pentru că în anii 60 ai secolului al XX-lea modernitatea însăşi era fie ultra-modernă, fie târzie, iar pentru alţii, diferiţi de primii alţii, dar şi de alţii secunzi, chiar revoluţionară, pentru că aceşti alţi terţiari sunt convinşi că am intrat cu adevărat în postmodernitate abia la sfârşitul deceniului al VII-lea al secolului al XX-lea, când lumea a făcut cunoştinţă cu revoltele studenţeşti din SUA şi mai ales din postbelicul ancien régime din Franţa lui Charles de Gaulle. Bineînţeles, mai sunt şi cu totul alţii care spun că, de fapt, postmodernitatea noastră a început prin anii 80 ai secolului al XX-lea, în momentul în care, de exemplu, consumismul s-a maturizat sau numai după ce nimic din iniţialul proiect modern al primului iluminism european, care a fost cel de-al treilea Neo-Clasicism european, care a fost, probabil, cea de-a patra Renaştere europeană, nu a mai putut fi salvat. Abia când, zic aceştia, a noastră postmodernitate s-a decuplat cu totul de la trenul modernităţii noastre şi nu prea, a putut ea să devină cu adevărat şi în mod autonom postmodernitatea noastră curentă.

Din păcate, alţii i-au contrazis pe alţii şi au zis că postmodernitatea nu s-a decuplat deloc de modernitate şi încă face parte din ea, dar ca o faţă (Matei Călinescu: 1987) a sa, cea mai târzie, iar, în acest caz, cu cât postmodernitatea era, fie şi în calitate de faţă a modernităţii, mai târzie, cu atât devenea ea mai nouă în raport cu modernitatea căreia, de fapt, îi era încă subordonată. Şi mai sunt şi alţii, cu totul alţii decât toţi alţii înşiraţi până acum, care au o cu totul altă părere: aceştia cred că, deja începând cu 2000, modernitatea noastră nu mai poate fi nici de felul ultimului tip al modernităţii noastre, cea iluministă sau renascentistă de gradul patru sau neo-clasică de grad terţiar, în ordine strict cronologică, dar nici nu ar mai putea modernitatea noastră să fie postmodernistă, fiindcă cel mai nou mod de-a fi modern, postmodernul, s-ar fi învechit cam în ultimul deceniu al secolului al XX-lea şi ar fi devenit chiar vechi şi, în consecinţă, clasic (Nicolae Manolescu: 2008). Concluzia e că postmodernitatea, care a debutat în calitate de cea mai nouă variantă a vechii noastre modernităţi, a sfârşit sau continuă încă să sfârşească ca cea mai veche parte nouă a ei.

Modernitatea este, de fapt, o himeră istorică şi teoretică, mai veche şi decât pare şi îmbătrânită excesiv în ai ei neîntrerupţi corsi e ricorsi (Giambattista Vico: 1725), care au uzat-o conceptual atât de mult încât nici chiar postmodernitatea ei complementară, opusă sau decuplată n-o mai poate salva de la moartea sigură ce ar fi trebuit de fapt să o cuprindă încă de acum 250 de ani, când încă se mai zbătea să fie absolut modernă (Jonathan I. Israel: 2001).