jurnal.eidotomic

Dar, chiar înainte să mă întreb ce poate fi şi, mai ales, ce este laşitatea şi, din interiorul întrebării mele să vă adresez şi vouă aceeaşi întrebare în legătură cu această laşitate întâi paremiologică şi apoi literară, aş vrea să ştiu, dacă s-ar putea, ce legătură există între Platon, William Shakespeare şi Ion Creangă? Dar scrierile lor Gorgias, Henric al IV-lea, Partea I şi Harap Alb ce anume le poate lega între ele? Şi răspântia dintre secolele V şi IV î. Ch., când a trăit filosoful grec, şi confluenţa dintre veacurile XVI şi XVII, când a trăit dramaturgul englez, şi secolul al XIX-lea, când a trăit povestitorul român ce pot avea, totuşi, în comun?

Dacă ar trebui să răspund la aceste trei întrebări în limitele obişnuite ale comparatismului literar, unde se stabilesc genealogiile tematice cele mai generale cu putinţă, n-aş găsi nimic în comun între cei trei scriitori, între cele trei texte din opera lor şi între cele trei epoci istorice (şi literare) în care ei au trăit şi au scris.

Şi, totuşi, altceva decât actul în sine de a scrie, ceva diferit de scrisul în sine, dar care e subordonat acestuia, uneşte într-un punct comun toate aceste repere istorice, literare şi textuale. Elementul unificator la care mă refer este paremiologia.

După ce am citit, pe rând, Gorgias al lui Platon, Henric al IV-lea, Partea I al lui Shakespeare, la recomandarea primei note de subsol din Gorgias, şi Harap Alb al lui Creangă, sub semnul simţului comparatist trezit în mine de Henric al IV-lea, Partea I, mi-am dat seama că ce uneşte toate aceste trei texte, totuşi atât de diferite între ele, este una dintre cele mai bogate în exemplificări, orale sau scrise, trăsături umane, laşitatea, în forma, probabil cea mai de bază pe care o poate lua în mentalul colectiv, de proverb.

Aşadar, ce este laşitatea? Poate fi ea un sentiment jucăuş? În viaţa de zi cu zi, probabil că nu. Laşii, în cele mai multe cazuri, nu au simţul umorului. Dacă l-ar avea, şi-ar putea, cel puţin la nivel discursiv, destructura şi, în ultimă instanţă, anihila impulsurile laşe ce-i domină şi, astfel, ar înceta să mai fie persoane laşe. Umorul le-ar da curajul, dacă nu să întreprindă lucruri de-o vitejie neverosimilă, cel puţin să nu mai fie (atât) de laşi.

Deci cam aşa se văd lucrurile de la nivelul demotic al vieţii. În ceea ce priveşte planurile ei superiore, eroice şi chiar divine, se pare că laşitatea poate să fie şi un sentiment ludic, mai ales dacă ludicul ei ne apare nouă ca o transfigurare literară a ceea ce este posibil ca eroii şi zeii noştri să fi simţit la timpul lor.

De exemplu, un erou subversiv ca Socrate, şi unul hâtru ca Falstaff, şi unul şugubăţ ca tatăl lui Harap Alb sunt extrem de capabili de această transformare: în gura lor, chiar şi laşitatea auctorială (refuzul parcă temător al lui Socrate de a-şi încredinţa înţelepciunea scrisului), sau forma cea mai cinică a laşităţii (descrierea absolut dezumanizantă pe care Sir John o face propriilor săi oameni determină, în fond, totala lor lipsă de „profesionalism” militar), dar şi laşitatea pur şi simplu „brută” (frica în abandonul cel mai umilitor al primilor doi feciori ai craiului) pot deveni, prin câteva întoarceri iscusite de frază, perfect jucăuşe. În mâinile acestor veritabili păpuşari, oameni aparent înţelepţi, ca interlocutorii lui Socrate, sau aparent profesionişti în meseria lor, ca ceata de soldaţi amatori ai lui Falstaff, sau aparent curajoşi, cum sunt primii fii ai craiului, se metamorfozează în veritabili homines ludentes.

Dar, atenţie, totul nu este decât o iluzie: ei nu sunt homines ludentes din simplul motiv că nu s-au născut aşa sau nimeni nu-i crede să fie aşa, însă subtilii mânuitori de marionete îi prezintă ca homines ludentes încercând, prin acest subterfugiu abil, să-şi ascundă propriile firi jucăuşe de ochii noştri încercaţi. În faţa lumii, ei par a fi indivizi înfricoşător de responsabili prin poziţiile lor sociale ce presupun seriozitate maximă, dar, în spatele ei şi înaintea imediată a privirii noastre, desprinse cu toate trucurile literaturii, ei nu mai par responsabili, deşi chiar sunt în felul lor, pentru că au capacitatea rară de-a se juca atât cu cei din jurul lor nemijlocit, cât şi cu ei înşişi. Socrate se joacă cu însăşi laşitatea partenerilor săi de filosofie dialogală şi le perverteşte toate simţurile anulându-le, de fapt, şi ultima picătură de falsibilitate. Falstaff se joacă cu toate simţurile prinţului Henric şi-l face în acest fel să vadă ce îi sugerează să vadă, şi nu ce ar trebui să vadă cu proprii lui ochi, iar băiatul regelui, sub influenţa curteanului, intră în jocul laşităţii personale şi spune că vede „carne de tun” (food for powder) în loc să spună şi chiar să vadă nişte oameni „mai săraci şi mai sfrijiţi decât se cuvine” (they are exceeding poor and bare). Craiul se joacă cu feciorii săi, iar care dintre ei nu are simţul umorului redevine laşul ce probabil că a fost dintotdeauna.

Când Socrate îl aude pe interlocutorul său de circumstanţă spunându-i, pe un ton atât de final şi exact de aceea atât de nepotrivit cu însăşi natura exerciţiului său dialectic, care sunt condiţiile pe care cineva trebuie să le respecte în anumite împrejurări, subversivul filosof îl întreabă, contracarându-i, uşor ironic, finalitatea formulării, dacă, atunci, nu e posibil să fi ajuns abia după ce condiţiile respective par să se fi schimbat sau chiar după ce ele nu mai sunt deloc valabile, „la spartul târgului” (κατόπιν ἑορτῆς), lucru fără, îndoială, de neindicat pentru respectarea exactă a mesajului din această rămăşiţă paremiologică:

Καλλίκλης

πολέμου καὶ μάχης φασὶ χρῆναι, ὦ Σώκρατες, οὕτω μεταλαγχάνειν.

Σωκράτης

ἀλλ’ ἦ, τὸ λεγόμενον, κατόπιν ἑορτῆς ἥκομεν καὶ ὑστεροῦμεν

(Gorgias, 447a)

[Callicles: Numai la război şi luptă se zice că trebuie să vină omul în felul acesta, Socrate.

Socrate: Ce, am ajuns, cum spune o vorbă, la spartul târgului? Suntem întârziaţi?]

Falstaff se vaită sentenţios de calitatea extrem de precară a oamenilor pe care, singur, i-a adunat pentru armata regelui. Se tânguieşte auto-ironic că soldaţii pe care ar fi trebuit de fapt să-i cumpere cu banii căpătaţi de la „vodă” (the king), el i-a înlocuit numai cu nişte „papă-lapte” (toasts-and-butter) ce „toţi s-au răscumpărat de militărie” (they have bought out their services) şi care „n-au fost niciodată soldaţi” (and such as indeed were never soldiers). Tabloul, parcă rabelaisian în înfăţişarea nedistorsionată a hidoşeniei umane şi chaucerian în enumerarea fragmentelor sociale din care provin aşa-zişii soldaţi strânşi de Sir John, tot Falstaff îl completează cu o ultimă tuşă conclusiv-morală şi neapărat în versuri, care sună (sau se citeşte) surprinzător de similar cu morala concluzie a craiului din Harap Alb:

Falstaff: Well,

To the latter end of a fray, and the beginning of a feast

Fits a dull fighter and a keen guest.

(1 Henry IV, Act 4, Scene 2, 77-80)

[Falstaff: Păi da,

La terminarea luptei se bucură fricosul

şi când începe masa e vesel mâncăciosul.]

Când şi fiul mijlociu al craiului se întoarce la tatăl său, dezonorat de neputinţele lui fizice şi morale, dar mulţumit că e încă în viaţă, bătrânul rege şi tată se lansează într-un discurs împotriva nimicniciei umane ce culminează, în purul stil paremiologic al lui Creangă, cu acest avertisment moral, în rimă:

La plăcinte, înainte

Şi la războiu, înapoi.

(Harap Alb)

Laşitatea, acum e foarte clar, nu poate fi ludică. Şi se pare că nu-i stă bine aşa nici în dublul travesti paremiologic şi literar al acestor trei texte atât de împrăştiate în timpul literar, însă cât de înghesuite în spaţiul literaturii noastre…