jurnal.eidotomic

Am postat, pe 11 februarie, un prim text despre acest roman de debut al scriitorului şi jurnalistului indian, unde comparam, între ele, poveştile şi consecinţele lor culturale, însă, se pare, fără să anticipez că taxinomia mea comparatistă avea ca numitor comun o altă comparaţie, temporal-istorică, pe care abia în acest text secund o duc mai aproape de consecinţele ei critice aşteptate. Efectele subliminare (sau nu) ale acelui prim text se văd simţite în rezultatul perfect lizibil al următoarelor rânduri:

Experimentalul, în sine, nu are alocat niciun tronson temporal. El se află în afara timpului (îi planează întreaga lungime pe axa temporală), dar este situat şi în faţa timpului (îi aşteaptă partea cea mai recentă – noul contemporan extrem – să îl ajungă din urmă). Experimentalul este, aşadar, atât atemporal, cât şi posterior timpului în sine. De aceea, probabil, şi avant-garda literară, care este cea mai experimentală parte a literaturii, se află, şi ea, în afara, dar şi în faţa literaturii canonice propriu-zise. Cum este legat, în aceste condiţii, noul de experimental? În primul rând, noul este forma tradiţională a experimentalului. În al doilea rând, noul este partea cea mai veche a experimentalului. Este atât de veche, încât experimentalul nici nu şi-l mai aminteşte: noul devine antichitatea, de cele mai multe ori imemorială şi incomprehensibilă, a experimentalului. Probabil şi de aceea literatura avant-gardei nu se simte în niciun fel conectată la timpul canonului literar, pe care doreşte să-l distrugă fie prin ignoranţă, fie prin uitare. Dar, pentru că experimentalul aşteaptă întotdeauna ca noul să-l ajungă, noul avant-gardei chiar îl ajunge în cele din urmă şi i se încorporează: avant-garda devine parte integrantă a modernismului, dar numai după ce noul a ajuns din urmă experimentalul şi numai după ce experimentalul, odată ajuns din urmă de nou, intră în timp şi devine, în consecinţă, clasicizabil. Aşadar, noul se află atât la limita posterioară a timpului, cât şi în afara experimentalului. Experimentalul este partea cea mai nouă şi, în consecinţă, partea cu adevărat extremă a timpului însuşi. Dar vechiul cum se leagă de nou? Vechiul este cel mai temporal tronson al timpului şi, de aceea, tronsonul său temporal cu adevărat clasic. Întreaga lui întindere temporală se află în interiorul timpului. Numai extremitatea lui anterioară mărgineşte atemporalitatea în direcţia opusă celei în care este ea mărginită de experimental, dar nu mă interesează această limită într-o reprezentare bidimensională a unităţilor de măsură ale timpului. Dacă, dimpotrivă, axa temporală s-ar tridimensionaliza prin transformarea ei într-o sferă, aş putea observa cum cele două extreme se unesc şi cum vechiul devine forma cea mai recentă a experimentalului. Probabil de aceea literatura avant-gardei nu are, intrinsec, vechime, iar vechimea ei strict cronologică are aceeaşi durată temporală cu noutatea ei estetică. În fine, dacă noul este partea cea mai veche a experimentalului şi vechiul forma cea mai recentă a experimentalului, experimentalul, în sine, este atât vechi prin tradiţie, cât şi nou prin modă. Dar această concluzie contrazice integral descrierea experimentalului ca o entitate atemporală. Atemporalitatea originară a experimentalului este asimilată timpului în sine.

Cazul Tigrului alb al lui Aravind Adiga ar putea deveni simptomatic şi ar putea consolida, prin succesul avut la critică, această tendinţă, cel puţin pentru mine, îmbucurătoare. În romanul său, clar experimental, experimentul pe care mizează întreaga carte este cât se poate de vizibil: lizibilitatea lui narativă nu este nicidecum blocată. Experimentul nu mai e lectural, ci pur de limbaj sau de structură (pagina de Internet a personajului central, ca şi adresa lui de e-mail, reprezintă un fel de interfaţă narativă unde / pe care întreaga sa viaţă este rezumată publicitar şi ceremonios) şi, oricum ar fi, el nu mai e blocat de propria lui expresivitate şi accesul cititorului la el nu numai că nu mai e îngreunat de o expresivitate experimentală, ci este chiar facilitat de stilul direct, concis şi aproape intim cu cititorul, de sintaxa didactică, dar şi de lexicul său deloc dificil. Accesul la experimentul central al cărţii (interacţiunea unui personaj real-istoric, premierul Chinei, dar absent şi pasiv ca orice receptor, cu unul fictiv-anistoric – în sens tipologic –, dar prezent şi activ cum e antrepenorul-criminal şi singurul transmiţător al materialului narativ; ca şi transformarea personajului real-istoric în fictiv-anistoric şi a celui fictiv-anistoric în real-istoric – de tip donquijotesc) nu este cu nimic îngrădit şi experimentul ca atare nu se obnubilează pe sine printr-o expresivitate experimentală care, după mine, ar face orice experiment redundant, pentru că l-ar ascunde de el însuşi şi chiar l-ar anula.

Dar nu totul ţine de noul extrem – experimentalul – în acest roman. În fond, Tigrul alb este un roman epistolar. Ce este diferit faţă de precursorul său de secol XVIII este forma scrisorii şi limbajul epistolar în care scrisorile romaneşti sunt scrise. Însă nici această diferenţă nu ţine de conţinut.

În romanele epistolare ale lui Samuel Richardson (1689-1761), scrisorile care le compun sunt în forma clasică a epistolei: sunt scrise pe hârtie, cu pana, iar printre rânduri se mai pot strecura şi pete de cerneală, aspectul general al scriiturii, oricât de caligrafică ar fi mâna care ar produce-o, tot mai lasă privirii atente semnele sigure ale imperfecţiunii grafice. Aceste scrisori sunt încă umane: producerea lor nu este încă tehnică. Pentru a mă încadra în următoarea formă a epistolei, trebuie să mă menţin în comparaţia ei corespunzătoare: epistolele Pamelei sunt analoge. În Tigrul alb, scrisorile pe care Balram le compune pentru premierul chinez nu mai sunt scrise în forma clasică a epistolei. Ele sunt scrisori electronice, scrise în mediu electronic şi transmise destinatarului lor tot prin mediul electronic. Epistolele Pamelei s-au transformat în e-mail-urile lui Balram. Ele nu mai sunt scrise pe hârtie, ci tastate la calculator. Ele nu mai sunt aşternute pe hârtie de pana bine îmbibată în cerneală, ci derulate în josul paginii electronice de cursorul editorului în care sunt compuse. Pentru a mă menţine în comparaţia deja stabilită, spun că e-mail-urile lui Balram sunt digitale. Aceasta este diferenţa majoră dintre scrisorile de secol XVIII şi e-mail-urile secolului XXI: faptul că primele sunt analoge şi cele din urmă sunt digitale. În rest, şi unele, şi altele, conţin trăiri umane ce trebuie împărtăşite semenilor noştri mai apropiaţi. Ambele conţin adevărurile umane ale acelor reprezentanţi ai speciei ce doresc să la imortalizeze în scris.

Cât despre limbajul epistolar, diferenţele sunt tot de formă, cu toate că deosebirile par a fi mai nuanţate. În epistolele Pamelei abundă exclamaţiile, deşi nu toate îi aparţin, ci majoritatea vin, în comentariile morale alăturate lor, de la naratorul omniscient ce încă se confunda în secolul al XVIII-lea, până la indivizibilitate, cu însuşi autorul romanului. Exclamaţiile sunt însoţite de ohtaturi, cum le numise anacreontic Costache Conachi (1778-1849) cu vreo jumătate de secol mai târziu, semne, toate, ale unui excedent sentimental vădit. Limbajul epistolelor Pamelei este în esenţă emoţional.

E-mail-urile lui Balram sunt compuse într-o altfel de limbă. Ohtaturile pline de simţire lipsesc cu desăvârşire. Exclamaţiile sunt, şi ele, extrem de rare şi, pe unde mai apar, îndeplinesc un cu totul alt rol. Nu mai introduc uimirea adevărată despre starea sufletească deplorabilă în care se află Pamela de când fiul fostei ei stăpâne a transformat-o într-o prizonieră de lux a propriilor lui sentimente faţă de ea, ci mirarea prefăcută a lui Balram că domnul Premier al Chinei încă nu ştie că nu indienii au inventat chiar totul înainte ca britanicii să le fi însuşit, mişeleşte, pe toate. (Avem, în acest caz, un protocronism indian, pe care Edgar Papu nu l-ar recunoaşte, desigur, în registrul în care întreg limbajul epistolar din Tigrul alb l-a formulat). În schimb, abundă semnele de întrebare ce sunt puse în fruntea unor întrebări aparent nevinovate şi naive, dar care sunt, de fapt, subversive şi, câteodată, intenţionat răutăcioase. Toate aceste indicii: totala absenţă a ohtaturilor, puţinele exclamaţii şi proliferarea endemică a întrebărilor, alcătuiesc specificul limbajului epistolar al e-mail-urilor lui Balram adesate domului Jiabao. Iar specificul acestui limbaj epistolar de secol XXI este ironia. El nu mai este emoţional şi, în mare parte, sincer, cum era deja în zorii romantismului, ci ironic şi, probabil că în integralitatea lui, perfid, cum mai este încă şi la crepusculul, cel puţin deocamdată teoretic, al postmodernismului.