jurnal.eidotomic

Când literatura a putut fi publicată şi pe Internet, în primii ani ai noului mediu, nu era încă foarte clar dacă o asemenea schimbare în tehnica stocării informaţiei literare va aduce şi modificări de substanţă în corpul literaturii şi în structurile ei de adâncime. În vremea în care literatura pe Internet nu se reducea decât la o mutare fizică a literelor ei din mediul real al hârtiei în mediul virtual al paginii de Internet, literatura în sine nu părea să fie afectată în niciun fel de această schimbare de domiciliu şi nimic din literaturitatea ei nu părea că va fi atins de noul mod de-a publica literatură. Totul, în cuprinsul acestui început, părea să rămână la fel, cu excepţia, totuşi deloc nesemnificativă, a importanţei sociale pe care noul mediu literar l-ar putea avea în dispersia la nivelul populaţiei a culturii elitiste într-o epocă a ştergerii oricărei ierarhii valorice, ca cea postmodernistă – dar, până la urmă, nici chiar această însemnătate pur socială nu a fost decât un proiect pe care numai un număr cu adevărat global de accesări de site-uri literare l-ar fi putut scoate din potenţialitatea lui originară.

Cam aşa se prezintă istoria modernă a literaturii pe Internet – fiindcă de o istorie mai veche (sau mai îndepărtată în timp) decât cea modernă nici nu poate fi vorba. Aparent, literatura pe Internet sau literatura virtuală (cei doi termeni, cum voi arăta în numai câteva rânduri, nu sunt deloc interşanjabili ca la prima vedere) a intrat direct în epoca ei modernă, excluzând din start alte perioade pregătitoare unei astfel de modernităţi a acestui mod de publicare.

Dar, odată cu trecerea ultimului deceniu, literatura pe Internet a depăşit complet epoca ei modernă şi acum se află, într-un acum excesiv de relativizat care poate dura, de la caz la caz, şi doar câteva zile, în plina sa epocă curentă. Schimbarea de timp istoric nu a lăsat numai urme temporale în corpul literaturii (de) pe Internet. Dimpotrivă, a adus nenumărate schimbări, unele coborând destul de mult în planul de conţinut al literaturii, pe care le voi trece în revistă în aceste rânduri fără să mă şi adâncesc, acum, şi într-o altfel de analiză a lor decât marginală şi introductivă. Înainte, însă, de a începe să le enumăr pe toate şi să le trasez un cât de cât contur noţional, acţiune legată nemijlocit de rolul, schimbat sau nu, al literaturii pe Internet faţă de literatura pe hârtie – clasică sau tradiţională –, trebuie întâi să vorbesc puţin despre prima distincţie – cred fundamentală –, pe care Internetul a introdus-o în modul de publicare a literaturii în propriul său mediu. Este vorba despre literatura pe Internet, care poate fi deja considerată şi, în consecinţă, clasificată drept o fază istorică a literaturii virtuale, în contrast cu însăşi literatura virtuală, care nu mai poate fi, pentru că nici nu mai este, numai literatură pe Internet. Această deosebire esenţială între literatura pe Internet şi literatura virtuală a fundamentat, cred, nu numai maturizarea procesului de publicare de literatură pe Internet, cât şi trecerea efectivă de la faza pasivă a publicării de literatură pe Internet la faza activă de publicare şi, ulterior, de postare pe Internet a chiar literaturii virtuale. Diferenţa dintre literatura pe Internet şi literatura virtuală constă deci în tipul complet diferit de publicare a literaturii înseşi în acest mediu nou: în timp ce literatura pe Internet însemna, într-o proporţie covârşitoare, doar o transcriere electronică (sau un transfer digital) a literaturii deja canonice şi a celei în afara ariei de cuprindere a legii copyright-ului (factor estetic în corelaţie cu unul juridic), literatura virtuală nu poate însemna decât o scriere direct electronică (sau virtuală) a unei literaturi aflate încă în propria ei scriere, exclusiv virtuală (sau electronică), şi în plină aranjare (sau concretizare) a următorului canon literar (un canon care ar putea să pară tradiţionaliştilor un fel de Janus cu o faţă de hârtie şi una conturată în forma unui monitor aprins şi gata pregătit a fi lecturat). Aşadar, literatura virtuală nu mai este un transfer, ci a activitate nemijlocită de producţie literară, iar literatura pe Internet nu a fost niciodată altceva decât un transfer, şi nu o activitate directă de producere de texte literare. Literatura pe Internet a fost de la început un muzeu al literaturii, în timp ce literatura virtuală a fost dintotdeauna laboratorul curent al literaturii.

Că lucrurile stau aşa fac dovadă şi cele două elemente de infrastructură ale literaturii virtuale ce i-au permis să se desprindă de literatura pe Internet şi să capete, faţă de ea, autonomie aproape completă. Mă refer, în primul rând, la revistele literare care apar ori exclusiv în formă digitală, ori şi ca formă digitală, ca un fel de prelungire (sau adaptare) a formei lor (de) pe hârtie. Dar aceste reviste nu reprezintă decât prima etapă din dezvoltarea literaturii virtuale şi, dacă literatura virtuală luată ca atare reprezintă perioada cea mai recentă a literaturii în general şi a modurilor sale de publicare, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre aceste reviste virtuale, care reprezintă doar epoca ei modernă şi, aşa cum am explicat deja, cea mai îndepărtată în timp. După ele au apărut portalurile literare, care au rămas, în această istorie a literaturii, doar recente, dar nu mai sunt şi imediate (sau curente), de când au intrat în competiţia mijloacelor de publicare a literaturii şi blogurile literare: întreprinderi eminamente personale şi lipsite de orice fel de ierarhizări valorice: întruchiparea, în absolut, a idealului postmodern de abolire nu numai a elitei culturale (şi, implicit, literare), dar şi a oricărei ierarhii în care elita culturală şi valorică ar putea ocupa o poziţie – orice poziţie. Portalurile literare, într-adevăr, ocupă nu doar o fază de tranziţie în evoluţia mijloacelor de producţie a literaturii virtuale, dar şi naşterea însăşi a acestui tip de literatură: literatura virtuală. Fără existenţa portalurilor de literatură, literatura cu adevărat virtuală, care se desparte de cea non-virtuală şi prin trăsături de conţinut, nu cred să fi putut apărea şi, după aceea, evolua în direcţia absolut individualistă în care a fost purtată de intrarea în scena literară a blogurilor de literatură.

Diferenţa de conţinut se poate observa, de altfel, şi prin schimbarea de registru semantic: pe aceste bloguri literatura nu se mai publică, cum se mai publică încă chiar şi pe portalurile literare, ci se postează. În cazul portalurilor literare, literatura fie se publică, fie se postează, şi această pendulare semantică şi terminologică nu ţine exclusiv de caracterul tranzitiv al lor, ci şi de un aspect mai tehnic: prezenţa moderatorilor, care pot clasifica textul unui autor într-o categorie valorică (în conformitate cu o grilă estetică internă: de cele mai multe ori, aceşti moderatori nu sunt critici literari profesionişti), dar şi de condiţionarea publicării unui autor (şi a postărilor lui ulterioare) de primirea unei invitaţii de la administratorii respectivului portal sau de îndeplinirea unor criterii de performanţă literară (sau general culturală), iarăşi, stabilite în interiorul respectivului portal.

Cele două elemente de infrastructură care au favorizat şi apoi consolidat literatura virtuală sunt, în continuare, numai două, revistele literare pe Internet şi portalurile literare, şi nu sunt, aşa cum ar putea reieşi din ce-am spus până acum, trei, inclusiv blogurile, pentru că acesta din urmă nu îndeplineşte condiţia de bază a unei infrastructuri: caracterul ei comun (şi comunitar), şi nu individual şi particular. Şi pentru că blogurile, prin caracterul lor, nu pot ţine de infrastructura virtuală a literaturii, deşi, de la apariţia lor, au produs cea mai mare mutaţie în conţinutul literaturii, transformând-o cu adevărat în literatură virtuală, prin eliminarea necesităţii literaturii postume (literatura virtuală ar trebuie să fie, cel puţin la modul ideal, eminamente antumă), ele, blogurile, trebuie, totuşi, să aparţină unei structuri literare atâta vreme cât se ocupă de literatură. La o analiză încă sumară, aş spune că blogurile şi tipul de literatură pe care îl practică aceste foi independente de literatură sunt comparabile, prin caracterul lor autonom atât din punctul de vedere al instituţiilor literare stabilite, cât şi din punct de vedere estetic, cu publicaţiile efemere, ca durată, şi la fel de autonome instituţional şi estetic ale avant-gardei literare de la începutul secolului trecut. Până şi aerul acestor bloguri are ceva din aerul de frondă a poziţiei lor underground literare (fără ca prin underground să înţeleg ilegal, ci doar ex-centric), pe care vechile foi de literatură ale avantgardiştilor îl aveau şi, mai presus de toate, îl respirau.

Literatura virtuală este, aşadar, prima literatură care pare, cel puţin pare, să fi suferit mutaţii de conţinut din cauza cărora (sau, cum ar spune unii, graţie cărora) a devenit cu adevărat autonomă, atât instituţional (pentru că nu mai depinde de cărţi pentru a fi diseminată şi circulată), cât şi estetic (pentru că a eliminat necesitatea literaturii postume, dar şi pentru că a introdus o nouă categorie de publicare, postarea, ce a modificat din plin atât actul de creaţie literară, cât şi actul de receptare literară). Însă, în ciuda acestor metamorfoze de conţinut, care au autonomizat-o şi au rupt-o de tradiţie într-un mod mai vizibil decât se întâmplase, în cazul literaturii pe Internet, prin simpla transcriere digitală a unui conţinut tipărit (şi nu publicat), literatura virtuală nu şi-a câştigat încă şi prestigiul social pe care îl are literatura pe hârtie (literatura clasică sau tradiţională). Faptul că este autonomă (deşi nu poate fi încă complet autonomă în lipsa unor isme literare specifice ei), se pare că nu este suficient pentru a-i da şi prestanţa socială de care are nevoie să se impună cu adevărat (dar şi integral) în societatea despre care scrie (şi pe care o scrie) de cam un deceniu. Dar, chiar dacă nu a reuşit şi în plan social ce a reuşit, într-un mod mai mult decât remarcabil, în plan literar, poate că nici nu e nevoie. Mă refer, desigur, la principala piedică şi în calea unei impuneri sociale fireşti, care se manifestă sub forma vechiului război generaţional dintre cei vechi, şi exteriori literaturii virtuale, şi cei noi, nu doar interiori ei, ci şi imanenţi în ea. Confruntarea dintre vechi şi nou, dintre progres şi regres (unii i-ar spune, eufemistic, stagnare) este o trăsătură care probabil nu va înceta niciodată să activeze în perioade de crize (vezi sensul etimologic) cum este şi cea pe care literatura în general o parcurge de la apariţia literaturii virtuale. Este o criză, desigur, crescută din nemulţumirile vechii literaturi cu ea însăşi, şi crescută în literatura cea nouă, numită şi virtuală. Este o criză a vechiului în confruntare directă cu noul, pe care numai recentul, în ipostaza lui cea mai curentă, o poate soluţiona. Dar unii, mai vechi, veritabili oameni de hârtie, vor cu tot dinadinsul, atunci când sunt confruntaţi cu literatura virtuală, să fie spinozişti veritabili, pentru care tot ce le e necunoscut nici nu poate exista, deşi există, dar în afara cunoaşterii lor (făcând, astfel, şi pe lockiştii, probabil ca să-şi fundamenteze cât mai consolidat teoretic cu putinţă poziţia lor, cel puţin din punct de vedere cronologic, anacronică), iar alţii, mai noi, adevărate făpturi pixelate, în contrast confecţionat cu primii, îi blamează pe aceşti precursori ai lor că fie sunt spinozişti, fie că sunt lockişti în felul cum tratează ei literatura virtuală, de parcă această literatură nu ar fi şi a spinoziştilor şi a lockiştilor în atitudinea faţă de literatura virtuală, ci numai a pixelaţilor, lucru imposibil, logic, să fie demonstrat, însă, din păcate, atât de uşor de transformat într-o capcană a noilor în care cei vechi să cadă cu naivitate.

Aşa că mă întreb şi eu, la fel ca alţii înaintea mea, dar nu într-o formă pe care oricum n-o agreez fiindcă nu presupune acea ierarhie valorică imanentă literaturii non-virtuale (nu-i zic veche fiindcă vreau să şterg această diferenţiere temporală ce mi se pare falsă), pe care literatura virtuală nu o posedă încă, deşi anumite structuri ale ei o sugerează – şi mă întreb deci în felul meu: şi ce ar trebuie făcut ca, pe de o parte, literatura virtuală să-şi câştige şi prestigiul social pe care îl merită cu siguranţă prin tot ce-a făcut până acum pentru propria ei dezvoltare, iar, pe de altă parte, cum ar putea fi convinşi şi spinoziştii şi lockiştii de hârtie că această literatură virtuală în care nu cred deloc şi pe care o resping a priori este şi a lor, nu numai a celor care au produs-o – şi le aparţine şi lor graţie (sau, cum ar zice alţii, din cauza) trăsăturii de bază a oricărei literaturi, inclusiv literaturii virtuale, care este pluralitatea receptării ei? Cum, aşadar, poate literatura virtuală să fie ca literatura non-virtuală şi cum pot fi convinşi cei vechi că această literatură nouă, literatura virtuală, este şi a lor? Răspunsul pe care îl sugerez în această schiţă e deja bine formulat în mintea mea, dar încă provizoriu şi, de aceea, mai poate suferi multe modificări în timp: nivelarea de statut a literaturilor pe hârtie şi virtuală, pe de o parte, şi apropierea apărătorilor literaturii pe hârtie de literatura virtuală, pe de altă parte, nu se poate face decât prin despărţirea integrală a celor două literaturi – despărţire de conţinut – astfel încât adepţii primei literaturi, în ordine cronologică, să-i recunoască şi celei de-a doua literaturi dreptul, egal, la viaţă literară – şi să nu se mai îndoiască, ca până acum, că literatura virtuală este doar o simplă excrescenţă a literaturii de hârtie pe care ea, mai devreme sau mai târziu, o va resorbi din nou în paginile sale fizice.