jurnal.eidotomic

Imediat cum m-am gândit la această îmbinare terminologică, am ştiut că ascunde, dincolo de suprafaţa ei lexicală, contradicţii şi paradoxuri pe care numai împreunarea dintre cele două literaturi, analizate introductiv în textul precedent, le poate evidenţia aşa cum trebuie. Dacă le şi poate explica, rămâne de văzut. Dacă le poate anihila şi caracterul contradictoriu şi paradoxal, deocamdată chiar nu-mi pot da seama nicicum. Pot însă, în ciuda incapacităţii mele provizorii de a afla de ce romanul online este cauzat de aceste contradicţii şi paradoxuri, dar nu şi continuat, în evoluţia lui, de ele, să detaliez cum funcţionează el în raport cu ele şi, în acelaşi timp, să arăt ce anume îl face să fie contradictoriu şi paradoxal cum este (sau cum pare să fie) în proximitatea lor noţională şi, mai ales, când poate această construcţie critică – până la urmă – să nu mai fie contradictorie şi paradoxală.

În primul rând, romanul online trimite la două forme de stocare a informaţiei literare, care sunt, cel puţin aparent, ireconciliabile. Prima este hârtia romanului tipărit în carte. A doua e virtualul textului romanesc publicat pe Internet. Din acest punct de vedere, este clar că a spune roman online este ca şi cum ai spune hârtie virtuală sau, păstrând proporţiile argumentative, dar extinzând câmpul de observaţie de la particularul acestei forme hibride – hârtia virtuală – de stocare a informaţiei literare la generalul căruia i se subordonează conceptual, e la fel de bine ca şi cum ai spune concret abstract, ceea ce este nu numai contradictoriu şi paradoxal, dar şi, în linia acestei logici, imposibil. Reiese, aşadar, că cele două forme de stocare a informaţiei literare dintr-un roman online, pentru că alcătuiesc, originar, un hibrid imposibil de fabricat, nu pot fi nici confundate între ele, nici amestecate una cu alta. Acest minus al ireconciliabilului formal însă este, aşa cum am intuit, numai aparent. Chiar dacă suportul clasic (sau tradiţional) pe care se poate depozita informaţia literară a unei cărţi este, din punct de vedere fizic, marcant diferit de cel modern (sau contemporan), diferenţa reală între cele două medii de stocare a informaţiei literare se opreşte la mecanica actului însuşi de stocare a informaţiei literare a unei cărţi, pentru că e cu adevărat puţin relevantă în ceea ce priveşte estetica actului de stocare a informaţiei literare, şi anume cum aşterni în text ideile care îl compun şi care îi vor da, la terminarea alcătuirii lui, literaturitatea specifică literaturii. Estetic, aşadar, romanul online nu mai reprezintă şi nu mai este o contradicţie în termeni şi nici nu mai este o formulare paradoxală în interiorul căreia s-au contopit două concepte de altfel separate şi ireconciliabile, ci devine, prin însăşi originea comună a genezei ideatice a textului respectiv, un alt gen literar şi, probabil, chiar o altă specie literară sau, în fine, o altă formă romanescă, unde primează mai mult semnificantul literar, decât semnificatul său, aşa cum au fost, înaintea lui, romanele experimentale, de la Tristram Shandy la seria experimentală a Noului Roman Francez. Estetic, romanul online, deocamdată în lipsa unei alte descendenţe literare (mai bune), dar şi în absenţa unei alte clasificări (mai subtile), s-ar putea înscrie în lunga linie (şi veche de cel puţin două secole, ceea ce, paradoxal sau nu, echivalează cu însăşi vârsta romanului) a romanului nou şi al romanului experimental, care se joacă cu forme romaneşti inexistente deloc înaintea lui sau chiar cu forme până la el influente, într-o manieră sau alta, dar în interiorul său narativ reciclate pentru a arăta ca şi cum ar fi noi.

În al doilea rând, romanul online trimite la o evoluţie de conţinut a informaţiei literare, ale cărei capete (evolutive) pot fi, la fel de bine cum şi nu e necesar să fie, contradictorii şi paradoxale. Mi se pare (dacă nu şi este chiar aşa) că romanul online, în felul în care ar putea arăta pe Internet (sau în felul în care mediul virtual i-a fixat aspectul publicat şi tradiţia publicării), ar fi urmaşul direct al jurnalelor intime, şi nu al vastelor construcţii narative pe care genul epic le-a catalogat sub eticheta (atât de generală epistemic) a romanului în sine. Că lucrurile ar putea sta şi aşa o dovedeşte, pe de o parte, genealogia blogurilor (ce se trag, e limpede, din jurnalele intime ale epocii pre-virtuale), iar, pe de altă parte, o dovedeşte şi arhitectura (dar şi construcţia finală) a blogurilor, care urmează, până în cele mai mici detalii, arhitectura (precum şi construcţia lor finală) a jurnalelor intime de altă dată. Singura mutaţie care s-a produs în metamorfozarea jurnalelor intime în bloguri (şi nu sunt sigur dacă această transformare este, în esenţă, de formă sau de conţinut, ceea ce evidenţiază graniţa liniară cu mult mai subţire dintre formă şi conţinut în cazul literaturii virtuale, aşa cum am numit toate textele ce apar pe Internet şi care trec, mai bine sau mai rău, de testul vechii literaturităţi a literaturii) este trecerea de la caracterul intim şi, deci, cel puţin în teorie, exclusiv postum, al jurnalelor, la caracterul lor eminamente public şi care înlătură, aşa cum am mai arătat şi în textul precedent, dar şi în unul în curs de apariţie, necesitatea şi nevoia ca ele să fie (vreodată) altceva decât pur şi simplu antume. În aceste condiţii, romanul online poate fi interpretat ca o contradicţie în termeni (cum şi cred că e structural) şi ca o formulă paradoxală de notare a unei alte experienţe literare, însă numai dacă îl plasăm la cel mai recent capăt evolutiv al informaţiei literare ca atare. Dacă am încerca să-l plasăm la capătul evolutiv al informaţiei literare care se află, cel puţin cronologic, la cea mai mare depărtare de el, atunci am risca să producem un alt paradox, însă mai degrabă am risca să producem o licenţă poetică temporală, de genul anacronismului, a cărei singură (posibilă) reabilitare logică ar fi inutila publicare a unui jurnal intim (şi deci pre-virtual) pe un blog (şi deci cu totul alte date calendaristice şi cu totul alte repere istorice), ceea ce ar încălca flagrant ideea, pe care o simt deja lege organică, potrivit căreia literatura virtuală, în totalitatea ei, este literatură virtuală numai şi numai dacă nu trebuie să fie (niciodată) postumă. Aşadar, o asemenea încercare de plasare a romanului online la capătul evolutiv (opus lui) al informaţiei literare, nu ar face decât să pericliteze terminologic această construcţie (nouă sau nu) şi să o arunce în desuetudine, ca să nu mai pomenesc şi faptul că o asemenea încercare ar transforma jurnalul, dintr-o scriere intimă (şi implicit cu un singur autor), într-o scriere publică, aşa cum am mai spus, dar şi, implicit, colectivă, cu cel puţin doi autori, unul care a scris jurnalul intim, şi unul, dacă nu mai mulţi, care îl mută pe blog. Iar consecinţa unei astfel de acţiuni, una dintre cele mai importante, ar fi că o operă esenţial cultă, prin diseminare auctorială, ar deveni (sau ar exista şansele ca ea să cadă) într-un fel ciudat de anonimat, pe jumătate de tip folcloric, pe jumătate de tip anti-elitist, specific, în fond, nenumăratelor bloguri complet anonime din punctul de vedere al apartenenţei autorilor lor la o anti-elită culturală bine conturată şi recunoscută ca atare în societate.

În concluzie, romanul online este şi rămâne o îmbinare terminologică contradictorie şi paradoxală. Dar, aşa cum se poate desprinde din toate detaliile pe care am încercat să le analizez în cursul acestor gânduri încă introductive despre el, singura şansă a romanului online de a exista ca roman online este să fie şi să rămână contradictoriu şi paradoxal.

Şi concluzia minoră (sau numai secundară, dacă tot ce-am spus până acum nu va fi considerat ca un silogism pe tema romanului online) care se poate desprinde din întreaga mea demonstraţie e că romanul online, în ciuda naturii sale contradictorii şi paradoxale, devine, după ce (sau numai dacă) reuşeşte să-şi depăşească descendenţa dublă, atât tradiţională, cât şi contemporană (de unde, în fond, şi contradicţia şi paradoxul ce-l marchează), o realitate literară perfect unitară în logica estetică pe care o impune şi complet unitară cu specificul literar al timpului (sau al capătului evolutiv) unde a început să funcţioneze ca roman online. Din experimental (ca formă) şi avant-gardist (ca atitudine mai degrabă mentală / intelectuală decât pur literară), romanul online are toate şansele, dacă va şi şti cum să-şi sfârşească începutul, să devină independent de toate contradicţiile şi paradoxurile ce încă îl marchează şi care încă îi blochează drumul spre o autonomie – mai puţin mecanică şi mai mult estetică – deplin funcţională.