jurnal.eidotomic

Filosofia nouă este un termen generic care, în sine, nu înseamnă nimic. Filosofia nouă este un ansamblu de filosofii care, toate, au fost cândva noi. Asta ar putea să însemne că, în esenţă, filosofia nouă este o filosofie veche. Şi mai precis nuanţat, filosofia nouă este – şi a fost dintotdeauna astfel – o filosofie perpetuu veche şi temporar nouă. Asta ar putea să însemne că, de fapt, filosofia nouă este o filosofie tranzitivă. Ea trece, continuu, prin ceea ce o face nouă şi nu rămâne într-un anumit nou decât până când îl învecheşte. Filosofia nouă începe să însemne ceva, e.g. că e nouă, numai şi numai în momentul în care se opreşte într-un nou pentru a-i consuma noubilitatea şi, în consecinţă, pentru a-l învechi. Atunci, filosofia nouă e, în totalitate, filosofie nouă şi rămâne ca atare cât timp se poate rupe, într-o stare de independenţă provizorie, de toate celelalte ipostaze ale noului precedent, între timp, învechit. Asta ar putea să însemne că filosofia nouă este întotdeauna independentă de prezentul care o face să fie nouă, deşi este nouă în prezentul care o face să fie nouă – şi dependentă de trecutul a cărui noubilitate l-a expirat, deja, prin învechire, în ciuda faptului că nu se mai află în trecutul a cărui noubilitate, prin învechire, l-a expirat deja.

Filosofia nouă a oscilat întotdeauna între două atitudini critice la adresa ei. E ştiut faptul că filosofia nouă nu a fost niciodată bine primită cât timp a fost genuin nouă: când s-a învechit în matricea instituţională iniţiată de noubilitatea ei deja consumată, a putut să fie primită bine, pentru că nu mai era nouă decât în modul cel mai în măsură de a-i reliefa noubilitatea şi dincolo de limita sa naturală. Filosofia nouă poate să fie nouă şi strict temporar, în timpul noubilităţii ei naturale, dar ea nu poate să rămână nouă decât exclusiv istoric, în timpul instituţionalizării noubilităţii ei naturale. Asta chiar înseamnă că filosofia nouă nu poate să fie filosofie nouă decât în măsura în care este veche.

Cele două atitudini între care a pendulat filosofia nouă sunt, în esenţă, negative, iar negativitatea lor accentuează şi mai bine faptul că filosofia nouă nu poate să fie filosofie nouă cât timp chiar este, temporar, nouă. Numai după cele două moduri de receptare expiră şi numai după ce filosofia nouă le depăşeşte puterea de a o influenţa, timp în care filosofia nouă devine cu adevărat nouă prin vechimea noubilităţii ei, reuşeşte şi filosofia nouă să fie filosofie nouă.

Prima atitudine este derizistă. Zeflemeaua şi batjocura, ambele îmbrăcate în cea mai pură formă de neîncredere, o caracterizează şi transformă filosofia nouă, până când devine, prin învechirea ei instituţională, cu adevărat nouă, într-un obiect ridicol şi nedemn de luat în seamă. Asta ar putea să însemne că noul din filosofia nouă, inclusiv noubilitatea sa imanentă, nu sunt înzestrate cu seriozitate şi, în esenţă, trebuie să fie, ca natură, încărcate de neseriozitate congenitală. Noul ar fi neserios din fire, iar vechiul, în contra-balanţă, ar fi, aşadar, serios. Faptul că noul din filosofia nouă este neserios, iar filosofia nouă în sine este neserioasă cât timp nu va fi şi istoric filosofie nouă, ar putea să însemne şi, în acelaşi timp, ar putea să şi contrazică legea neseriozităţii vechiului a lui Blumenberg (via Goethe), care pare să fie contrara precisă a legii neseriozităţii noului.

Diogenes Laërtius exemplifică, într-un mod, probabil, neaşteptat lui, exact această atitudine derizistă faţă de filosofia nouă. În capitolul din Istoria filosofică – lucrarea grecului târziu se numeşte Vieţile şi opiniile filosofilor eminenţi, dar, pentru uşurinţa citării, titlul alternativ şi, bibliografic, inexact, Istoria filosofică, e de preferat celui autentic – pe care i-l dedică paradoxalului Zenon, el aminteşte că Philemon, un poet comic, după cum istoricul îl descrie, l-a ridiculizat pe filosoful contradicţiilor în piesa lui intitulată Filosofii, dar că, apreciază Diogenes Laërtius, zeflemeaua din intenţia originară a poetului comic s-a transfigurat, în timp, într-un elogiu ascuns şi, bineînţeles, nedorit, la adresa modernului filosof al paradoxurilor. Ca probă, istoricul citează din Philemon următoarea strofă, din care cititorul ar trebui să decodifice elogiul din batjocura necodată în niciun fel:

Acest om a adoptat o filosofie nouă,

Ne învaţă cum să fim flămânzi; şi, totuşi,

El tot strânge discipoli. Pâinea e singura lui hrană,

Smochinele uscate sunt desertul său; iar apa e ceea ce bea.

(Diogenes Laërtius, The Lives and Opinions of Eminent Philosophers, literally translated by C. D. Yonge, B. A., London, 1853, p. 270)

A doua atitudine este sceptică. Lipsa dovezilor clare de ambele părţi ale exerciţiului, în fond, dialectic, al aflării adevărului, în orice formă ar apărea el, determină o creştere a nesiguranţei în toate probele care ar putea fi produse, iar ea completează cercul vicios al necunoscutelor din exerciţiul în esenţă dialectic cu neîncrederea profundă în absolut orice. Monstrul dubitativ cartezian se pare că un astfel de traseu trebuie să parcurgă de câte ori iese în lume şi o confruntă cu îndoielile sale imanente în lumea din care iese. Filosofia nouă, cât timp este nouă numai temporar şi nu este nouă şi istoric, pentru a fi cu adevărat – funcţional – nouă, are parte de acelaşi tratament sceptic, care urmează aceleaşi trepte logice şi afective deopotrivă, pentru că, fiind filosofie nouă, ea nu a avut suficient timp la dispoziţie să rezolve aporiile monstrului cartezian dubitativ şi să clarifice toate implicaţiile exerciţiului dialectic. Asta chiar poate să însemne că filosofia nouă este cu adevărat filosofie nouă numai în momentul în care îşi consumă propria noubilitate şi ea însăşi devine veche, pentru că numai astfel se poate explica faptul că, fiind filosofie nouă şi fiind caracterizată de noubilitatea ei, nu poate defel nici să rezolve aporiile monstrului cartezian dubitativ, nici să clarifice toate implicaţiile exerciţiului dialectic. Filosofia nouă este întâmpinată cu scepticism pentru că noubilitatea ei nu poate să cuprindă tot timpul de care ar avea nevoie pentru a demonstra că monstrul dubitativ cartezian se reduce la exerciţiul dialectic ce îi poate demonstra apartenenţa constitutivă la el. Asta ar putea să însemne că filosofia nouă este atât de nouă, încât nici nouă încă nu poate să fie pentru a fi, în cel mai adevărat funcţional mod cu putinţă, veche şi deci capabilă de complicate demonstraţii filosofice.

Alexandre Koyré reproduce un mic fragment dintr-un poem al lui John Donne ce exemplifică această atitudine sceptică faţă de filosofia nouă. Cele 10 versuri din O anatomie a lumii, Prima aniversare, pe care filosoful francez de origine rusă le citează în capitolul al II-lea al cărţii sale intitulată De la lumea închisă la universul infinit, sintetizează în registru poetic şi, parţial autobiografic, exact această imposibilitate a filosofiei noi de a înlătura efectele perverse ale monstrului cartezian dubitativ prin desluşirea tuturor implicaţiilor din exerciţiul dialectic imanent în el. Cât timp filosofia nouă, care nu va fi cu adevărat nouă decât în măsura în care nu va fi numai nouă, nu poate să producă nicio dovadă care să-i probeze teoriile presupus, în timpul noubilităţii ei, revoluţionare, ea nu va putea să depăşească scepticismul din jurul său şi, în consecinţă, nesiguranţa şi neîncrederea din lanţul cauzal al monstrului dubitativ cartezian o vor împiedica să fie cu adevărat filosofie nouă, posibil astfel numai din perspectivă instituţională şi istorică. Asta chiar înseamnă că filosofia nouă, dacă vrea să fie nouă, trebuie să iasă din blocajul în care a adus-o noubilitatea ei şi să fie nouă numai în măsura în care poate să fie veche, de moment ce numai aşa va putea să depăşească complicaţiile monstrului cartezian dubitativ, pe care propriile ei exerciţii dialectice unificate se pare că nu îl poate lămuri. Mărturie că lucrurile probabil aşa şi stau sunt cele 10 versuri din John Donne, în care filosofia nouă este redusă la imposibilitatea ca noua cosmogonie fizică propusă de Copernic, Kepler sau Galilei să poată înlătura modelul cosmogonic încă existent şi să-şi impună tipul cosmogonic personal cât timp el nu-şi va fi consumat noubilitatea în încercări repetate de a-l fi învechit:

Şi noua filosofie se îndoieşte de toate,

Focul, ca element, a fost stins cu totul,

Am pierdut şi soarele şi pământul, şi inteligenţa nimănui

Nu ne mai poate arăta unde să le căutăm.

Şi oamenii recunosc, neconstrânşi, că această lume e sfârşită

Când ei caută atâtea lucruri noi

Pe planetele din ceruri; ei înţeleg că ea, lumea,

S-a fărâmiţat din nou în atomii ei.

Totul e făcut ţăndări, nimic nu mai e legat de nimic;

Lucrurile nu se mai află în raporturi clare, nimic nu mai e egal cu nimic altceva.

[And new philosophy calls all in doubt,

The element of fire is quite put out,

The sun is lost, and th’earth, and no man’s wit

Can well direct him where to look for it.

And freely men confess that this world’s spent,

When in the planets and the firmament

They seek so many new; they see that this

Is crumbled out again to his atomies.

‘Tis all in pieces, all coherence gone;

All just supply, and all relation.]

(John Donne, “An Anatomy of the World” The First Anniversary, in John Donne, The Complete English Poems, Penguin, London, 1996, p. 276)

Filosofia nouă este nouă şi nu poate să fie nouă decât în măsura în care este veche. Cât timp filosofia nouă nu este decât nouă, ea nu este veche. Asta ar putea fi prelungit la: cât timp filosofia nouă nu este decât temporar nouă, ea nu poate să fie şi istoric nouă, ceea ce ar putea să fie un altfel de a spune că filosofia nouă nu poate să fie decât perpetuu veche şi temporar nouă.

Dar asemenea concluzii scot la iveală faptul că filosofia temporar nouă, ce încă nu poate să fie cu adevărat nouă, pentru că nu este încă funcţional veche, e, de fapt, poezie, iar filosofia istoric nouă, ce este deja instituţional nouă, e, în fapt, filosofie. Derizismul şi scepticismul, din atitudini morale la adresa filosofiei noi, se transformă în tropi poetici, în virtutea cărora filosofia regresează poetic pentru a progresa filosofic. Regresul poetic al filosofiei noi şi progresul filosofic al filosofiei noi înseamnă, în esenţă, că filosofia nouă nu se poate naşte decât din poezia veche.

Notă: Traducerile citatelor sunt exclusiv literale şi îmi aparţin. Ele nu au decât un rol pur ilustrativ. Nicio valenţă estetică nu trebuie căutată în ele.