jurnal.eidotomic

În concluzie, ce-l face pe un scriitor să aparţină unui anumit spaţiu cultural? Ce îl naţionalizează, într-o direcţie sau alta, pe scriitorul respectiv?

Această întrebare este în special obsesiv-dureroasă pentru literatura română, pentru că unii dintre cei mai importanţi scriitori români nu sunt scriitori români decât în urma unui proces, i-aş zice, de asimilare dialectică din cauza faptului că sunt revendicaţi şi de alte spaţii culturale, care i-au naţionalizat în direcţia lor specifică, ceea ce înseamnă că toţi aceşti scriitori români nu sunt decât parţial scriitori români.

Bineînţeles că Eugen Ionescu / Eugène Ionesco este cazul cel mai dezbătut şi cel mai cunoscut de scriitor român care este şi nu este scriitor român. Mai sunt şi alţii, desigur, însă, probabil nimeni altul nu întruchipează în viaţa şi în opera sa tipul fundamental al unui astfel de scriitor prins, din cauza vieţii şi a operei, în menghina culturală a două lumi.

Acum, mai exact de ieri, la această listă de scriitori români şi nu prea s-a mai adăugat un nume, cel al Hertei Müller, şi nu că nu ar fi aparţinut şi până ieri acestei categorii mai speciale de scriitori (numai de scriitori, fără nici un sufix naţional), pentru că a intrat pe această listă tumultoasă încă de când s-a hotărât să devină scriitoare, însă, de ieri, evident că prin câştigarea premiului Nobel pentru literatură în 2009, poziţia sa pe lista scriitorilor strânşi cu menghina lumească a vieţii şi a operei s-a apropiat foarte mult de primele locuri ale clasamentului, unde se află şi Eugen Ionescu / Eugène Ionesco.

Totuşi, în ciuda dezbaterilor aprinse şi a încropirii de tabere opuse şi adverse (şi, cu intenţie, niciodată complementare), în care, prin metoda de asimilare dialectică, fiecare e convins că a intrat în posesia adevărului absolut în legătură cu direcţia naţională a scriitorilor în cauză şi că şi i-a revendicat pentru sine în virtutea unei logici imbatabile şi irefutabile, nimeni, totuşi, în timpul acestor exerciţii de argumentaţie, de o parte şi de alta a spectrului asimilării dialectice, nu pare interesat să răspundă şi la întrebarea care rămâne fundamentală: ce-l face pe un scriitor să aparţină unui anume spaţiu cultural?

Mă gândesc că fără un răspuns clar la această întrebare, până la urmă, de bun simţ, dacă nu şi esenţială pentru întreaga dezbatere între taberele concurente, niciodată susţinătorii lor, impecabil alienaţi de însăşi logica în numele căreia fac pe taxinomii cu tentă culturală şi naţională, nu vor putea istovi argumentele pro şi contra apartenenţei naţionale a unui scriitor sau a altuia la un spaţiu cultural sau la altul.

În fond, mi se pare naiv până şi să intri într-o astfel de dezbatere fără un răspuns cât se poate de lămuritor la întrebarea în continuare fundamentală în privinţa quiddităţii culturale a unui scriitor naţional, pentru că un răspuns limpede la această întrebare nu numai că ar stinge întreg fiorul debativ al acestei confruntări, făcând-o inutilă, dar, mai cu seamă, ar deveni însăşi fundaţia pe care toate discuţiile partinice despre asimilarea dialectică ar putea fi construite cu adevărat dacă taberele concurente ar insista să nu renunţe la ele.

Şi ce spun aceste tabere opuse şi adverse, însă niciodată complementare? Revin la cazul paradigmatic al lui Eugen Ionescu / Eugène Ionesco, la marginile căruia voi adăuga şi datele importante ale cazului Hertei Müller, şi nu pentru că acest al doilea caz ar conţine date care l-ar deosebi esenţial de primul, ci pentru că, prin înseşi aceste date esenţiale ale lui, îl pune în valoare pe cel dintâi, al scriitorului rinocerizărilor de tot felul.

Aşadar, o tabără afirmă tare şi răspicat că scriitorul e român fiindcă s-a născut în România, chiar dintr-un părinte român, dar şi fiindcă primele sale scrieri sunt în română, iar celelalte, de maturitate şi cele mai cunoscute ale lui, deşi au fost scrise în franceză, au păstrat legăturile literare cu spaţiul cultural român prin influenţele – clare – din Caragiale şi chiar şi din Urmuz.

Cealaltă tabără afirmă, cu acelaşi tonus combativ, dar şi cu aceeaşi convingere aproape militaristă, că scriitorul este, dimpotrivă, francez, pentru că, simţind franţuzeşte, şi nu româneşte, a ales, conştient de opţiunea lui, să trăiască în Franţa, lucru pe care l-a şi limpezit, atât în scris, cât şi cu diferite ocazii. În plus, scriitorul-rinocer el însuşi, n-a scris decât în franceză toată viaţa sa matură, opera sa de maturitate fiind, în consecinţă, scrisă în limba franceză şi adânc ancorată în spaţiul cultural francez, probabilele influenţe din cultura română fiind cu totul şi cu totul superficiale, deşi normale, având în vedere că întreaga istorie a literaturii e un ciclu evolutiv-estetic neîntrerupt de scriitori care au fost influenţaţi şi care, la rândul lor, au influenţat pe alţii, dar fără nicio legătură cu direcţia naţională a unuia, care a influenţat, şi a altuia, care a fost influenţat.

Cele două tabere, în veşnică şi acerbă competiţie, n-au prea avut de spus cam nimic în plus nici în cazul Hertei Müller. La fel, o tabără este de părere şi susţine adevărul potrivit căruia această mare preoteasă a anticomunismului (nu anticomunistă, pentru că anticomunismul s-a transformat, din concept, într-o adevărată stare de-a fi, într-un veritabil Erlebnis existenţial) este germană fiindcă n-a scris, în toată viaţa sa şi în toată opera sa, niciun rând decât în limba germană. Mai mult decât atât, s-a născut în comunitatea germană din Banat, iar faptul că Banatul se află în Transilvania, care se află în România, este o simplă coincidenţă spaţială, an innocuous topical misplacement, ce nu are puterea necesară de a o califica drept scriitoare română. Cealaltă tabără nu iese nici ea din logica tributară aceluiaşi defect de ideaţie în numele căruia are loc întregul proces debativ de asimilare dialectică. Conform adevărului lor, Herta Müller, deşi e nemţoaică, atât prin apartenenţa lingvistică, cât şi prin apartenenţa etnică, s-a născut totuşi în România, pe teritoriul (independent, etc.) al României, este şi cetăţean al României şi, mai mult decât atât, întreaga ei operă, toate cele aproape 20 de cărţi ale ei, vorbesc, aproape obsesiv, despre dictatura din România şi despre comunismul românesc din România şi despre cum viaţa trăită în şi sub dictatura comunistă din România au afectat-o atât pe plan personal, cât şi din punct de vedere estetic, transformându-i întreaga operă, iar, luând în calcul toate aceste date, convertibile, fiecare în parte, într-un filoromânism deplasat şi deşănţat, înseamnă că această scriitoare post-rinocerizantă, care a rinocerizat un întreg sistem de stat, transformându-l într-un fel de baladă cu iz kafkian, este şi puţin româncă şi aparţine, în aceeaşi măsură puţină, şi culturii româneşti.

Totuşi, aşa să fie oare? Sunt aceşti scriitori şi români sau numai puţin români? Răspunsul la întrebarea iniţială va arunca, în orice caz, suficientă lumină asupra acestei dileme partizane.

Analizând, fie şi sumar, argumentele ambelor tabere, atât în cazul lui Eugen Ionescu / Eugène Ionesco, cât şi în cazul Hertei Müller, tipul de argumentaţie folosit poate fi cu relativă uşurinţă despărţit în două clase distincte de motive. Unul este lingvistic şi celălalt ţine de însăşi ficţionalizarea lumii în funcţie de viziunea fiecărui scriitor în parte. Această structură dublă, pe care se pare că e aşezat întreg edificiul logic al metodei de asimilare dialectică, sugerează, probabil, şi răspunsul la întrebarea fundamentală despre natura culturală şi naţională a scriitorului, încă neadus într-o definiţie sau alta. Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa şi argumentele aruncate în focul asimilărilor dialectice sunt lingvistice şi ficţionale, niciodată fiind, în aceeaşi tabără, şi dintr-un fel, şi din altul, şi răspunsul la întrebarea mea din concluzie trebuie să aibă o parte lingvistică şi o alta ficţională, iar între aceste argumente lingvistice şi ficţionale şi felul în care va suna răspunsul definitiv la întrebarea mea concluzivă trebuie să existe o legătură profundă, în virtutea căreia toate argumentele lingvistice şi ficţionale ale asimilărilor dialectice partizane sunt cauza răspunsului la întrebarea mea iniţială, iar el, prin ea, nu poate fi decât efectul lor nepărtinitor (neţinând cu nicio parte în mod absolut) şi globalizant (strângându-le pe ambele în definiţia sa).

Aşadar, ceea ce-l face pe un scriitor să aparţină unui anumit spaţiu cultural şi să poată fi naţionalizat, într-o direcţie sau în alta, nu poate fi decât fie limba în care scriitorul respectiv îşi scrie sau şi-a scris întreaga operă, fie universul literar care îi alcătuieşte opera întreagă. Numai şi numai limba sau universul literar poate să determine cu adevărat apartenenţa culturală a unui scriitor. Încă şi mai exact decât atât (sau mai nuanţat): numai limba şi universul literar al scriitorului respectiv pot determina compoziţia lui culturală şi naţională. Dacă se vrea a fi lămurită, odată pentru totdeauna, această problemă de proprietate culturală şi naţională, se poate face uz numai de relaţiile copulative, care unifică cele două argumente diferite într-o singură argumentaţie, din care descinde răspunsul meu, şi nu se poate face uz de relaţiile disjunctive, care de fapt elimină din competiţia logică una dintre tabere, ca şi una dintre modalităţile de asimilare dialectică a scriitorilor, în favoarea celeilalte – sau invers.

Îmi dau totuşi seama că nici acest răspuns – limba şi universul literar îl fac pe scriitor să aparţină unui anume spaţiu cultural, într-o anume direcţie naţională, şi nu, prin excludere disjunctivă, numai fie limba, fie universul literar – nu poate să fie final şi, la fel de bine, îmi dau seama şi că răspunsul meu suferă de tot felul de slăbiciuni logice, dintre care unele putându-i fi chiar şi fatale. Probabil cea mai periculoasă astfel de slăbiciune logică a răspunsului pe care l-am dat întrebării mele iniţial conclusive este tentaţia aproape imposibil de stăpânit de-a absolutiza această dualitate imanentă: limba şi universul literar şi numai limba şi universul literar. Cine va fi atât de naiv să cadă în această capcană, va fi, în fond, prins în propriile dispoziţii absolutizatoare. Toate aceste victime ale absolutului redus la absolut vor risca numai un singur lucru şi singurul lucru pe care îl vor risca cu adevărat este exact lucrul pe care ei sunt convinşi că-l întăresc prin absolutizarea la care lucrează. În realitate, cine va absolutiza distincţia implicită din cuplul limbă şi univers literar, nu va face decât să distrugă acest cuplu şi distincţia implicită din el, dar şi să anuleze în întregime răspunsul pe care l-am formulat în această dualitate imanentă limbii şi a universului literar.

Celor siguri pe sine că aşa ceva nu s-ar putea întâmpla niciodată şi că niciodată efectul scontat n-ar putea deveni efectul advers, le ofer calea cea mai simplă a metamorfozării efectului scontat în efectul advers. Dacă, până la un punct, singura modalitate de-a contracara ambele tabere adverse şi opuse este de-a le uni motivele într-o singură argumentaţie de genul „scriitorul este făcut şi din limba sa”, şi din universul său literar, această contopire a diferitelor metode de asimilare dialectică nici nu mai poate fi valabilă, nici nu ar mai putea funcţiona în cazul unei absolutizări a alcătuirii culturale şi naţionale a respectivului scriitor. De ce? Pentru că o asemenea absolutizare ar conduce la crearea unei reductio ad absurdum a limbii şi a universului literar al scriitorului, în care limba scriitorului ar fi înlocuită de formă, iar universul literar al scriitorului ar fi înlocuit de conţinut. În aceste condiţii, în care limba ajunge să fie numai formă, iar universul literar ajunge să fie numai conţinut, atât statutul în sine al formei, cât şi al conţinutului, este deteriorat, dar şi capacitatea de a semnifica a limbii şi a universului literar este, de asemenea, degradată.

În cazul formei şi al conţinutului per se, deteriorarea lor înseamnă bidimensionalizare forţată, pentru că formei i se adaugă un conţinut de care nu are nevoie pentru a fi formă şi conţinutului i se adaugă o formă de care nu are nevoie pentru a fi conţinut. În cazul limbii şi al universului literar, degradarea înseamnă unidimensionalizare forţată, pentru că atât limbii, cât şi conţinutului literar i se ia una dintre dimensiuni pentru a deveni numai formă, respectiv numai conţinut. Iar exact în acest fapt constă absolutizarea oricărei metode de asimilare dialectală ar fi folosită pe indiferent ce scriitor, precum şi ineluctabila reductio ad absurdum care ar genera-o: în privarea limbii şi a universului literar de una dintre dimensiunile lor fundamentale, în privarea limbii de conţinutul de care are nevoie pentru a exprima ca limbă şi în privarea universului literar de forma de care are nevoie pentru a fi exprimabil în concordanţă cu viziunea respectivului scriitor.

Aceasta ar fi, judecând deocamdată numai minimal, cea mai periculoasă slăbiciune logică a răspunsului pe care am reuşit să-l formulez pentru întrebarea mea iniţială. Dacă limba se reduce la o formă lipsită de conţinutul ei natural, iar universul literar se reduce la un conţinut lipsit de forma lui naturală, nici limba, nici universul literar al scriitorului aflat în proces de asimilare dialectală nu mai pot funcţiona în calitatea lor esenţială de limbă şi de univers literar, ceea ce înseamnă că nici argumentele lingvistice, nici argumentele ficţionale nu mai pot fi de ajuns în alcătuirea justă a compoziţiei culturale şi naţionale a unui scriitor. Şi, fără aceste elemente constitutive, determinarea pozitivă în favoarea unei anumite direcţii naţionale, în defavoarea alteia, nu mai poate fi nici ea posibilă, indiferent de spaţiul cultural în care ar fi încercată.

În concluzie, se pare că niciuna dintre cele două tabere adverse şi opuse nici nu pot avea dreptate, nici nu pot deţine adevărul absolut în legătură cu ceea ce-l face pe scriitorul în cauză să fie într-o anumită direcţie naţionalizatoare, şi nu în alta, pentru că însuşi acest adevăr absolut pe care ei îl tot caută spre a şi-l apropria în mod exclusiv nu ar face decât să relativizeze până şi partea de adevăr pe care oricum ar putea s-o aibă din eventuala unire a opiniilor contrastante într-o singură metodă de asimilare dialectică, ceea ce ar conduce la inevitabila reductio ad absurdum a limbii drept formă şi a universului literar drept conţinut.

În concluzie, atât limba franceză în care a scris Eugen Ionescu / Eugène Ionesco, cât şi limba germană în care scrie Herta Müller au cu necesitate, ambele, un substrat subconştient alcătuit din limba română, care îndeplineşte rolul de conţinut aproape pierdut al limbii absolutizate în formă, la fel cum şi universul lor literar are tot atât de obligatoriu un substrat neintenţionat alcătuit din lumea românească, care serveşte de formă aproape pierdută universului literar absolutizat în conţinut.