jurnal.eidotomic

Orice neologism greco-latin este, întâi de toate, un simbol personal al autorului său. Trăgându-se, neologismul în cauză, atât din greacă, cât şi din latină, şi acoperind întreaga civilizaţie greco-latină prin toate înţelesurile sale evidente şi potenţiale, e limpede că un asemenea termen (cele mai multe astfel de neologisme se nasc direct termeni, şi nu cuvinte) simbolizează, în primul şi în primul rând, plinătatea tipului de cultură din care se revendică, pe care încearcă, prin elementul personal al acestei simbolistice, s-o reverse şi asupra plinătăţii conceptuale a lucrului pe care se presupune a-l defini.

La fel se întâmplă şi cu egophobia. Şi acest termen este pe jumătate grecesc şi pe jumătate latinesc (în ordinea lui lexicală, de fapt exact invers); şi acest neologism, prin descendenţa sa mixtă, simbolizează plinătatea tipului său de cultură; şi el, ajungând să-şi simbolizeze întreaga moştenire culturală prin acest amestec lexical, îşi transferă întreaga simbolistică generală pe un plan personal, influenţând în chip nemijlocit şi sensurile strict particulare ale termenului la definirea căruia a participat.

Să vedem, în acţiune, toate aceste trepte semnificante pe rând. În primul rând, alcătuirea lui pur lingvistică (lexicală). Se ia din greacă phobia, care înseamnă „frică”, şi se ia şi din latină ego, care înseamnă „eu”. Se inversează ordinea lor, iar rezultatul final este egophobia. Traducerea evidentă a acestui concept abia născut, dar care e posibil să nu coincidă şi cu înseşi înţelesurile termenului în sine sau cel puţin cu sensul său final, de noţiune, este cât se poate de clar şi poate fi formulată fie verbal (mi-e frică de mine), fie substantival (frica de mine). Înainte de a trece la a doua treaptă a simbolizării neologismelor de acest tip, mai trebuie să precizez şi că însăşi inversarea culturală din interiorul termenului ca atare poate să simbolizeze fascinaţia jumătăţii latineşti faţă de jumătatea grecească, ea însăşi putând să simbolizeze preeminenţa politică târzie a celei dintâi asupra celei de-a doua. În al doilea rând, simbolistica lui culturală. Fiind compus atât dintr-un element latin, cât şi dintr-unul grecesc, acest neologism savant tinde să simbolizeze, oarecum în afara sferei lui semantice, şi, în acelaşi timp să şi încorporeze în toate înţelesurile sale, plinătatea întregii culturi de tip greco-latin, cu toate trăsăturile sale definitorii şi fără să piardă din vedere niciuna dintre reflexele sale specifice, pe care, fireşte, nu le voi enumera în cele ce urmează. Aşadar, un astfel de neologism, pe lângă sensurile personale pe care autorul său i le-a dat, în funcţie de anumite contexte avute în vedere, capătă şi un arhi-sens care, deşi e posibil să nu aibă nicio legătură cu acele sensuri particulare amintite, nu poate să iasă din tiparele de gândire ale culturii în interiorul căreia s-a dezvoltat. Acelaşi lucru e valabil şi cu egophobia care, în afara sensurilor ei diferit conceptuale (de la caz la caz, altele), tot ceea ce poate semnifica, indiferent de context, este în deplin acord cu tipul anume de cultură căreia îi aparţine şi pe care, în această manieră, o simbolizează. În al treilea rând, naşterea EgoPHobiei din personalizarea şi contextualizarea înţelesurilor arhetipale ale tipului de cultură în care egophobia a putut să apară. În această particularizare la care mă refer se află şi toate sensurile egophobe ale EgoPHobiei, desprinse, toate, din complexul semantic intim al unei autophobii conştientizată ca atare şi însuşită de autorii ei, nominalizaţi, fiecare, în individualitatea lor egocentrică.

Aşadar, până să devină o egophobie auctorială, în acord perfect cu tipul de cultură greco-latin în care funcţionează, EgoPHobia este mai întâi o autophobie. Înainte ca frica, pe care întregul ei sistem conceptual este bazat, să poată fi intimizată şi adjudecată, prin diverse procese psihice şi procedee intelectuale, unui singur eu creator, şi astfel să fie scoasă din spaima de sine colectivă în care a apărut, ea mai întâi trebuie să fie autophobă şi să treacă prin autophobia generalizantă pentru a putea, într-un final, fi şi pentru a se putea transforma în fine şi în egophobia auctorială de care are nevoie EgoPHobia ca să ia fiinţă. Sper că drumul EgoPHobiei s-a clarificat deja în paşii săi obligatorii. Nu poate să înceapă decât cu teama generică de sine, să treacă prin ea ca autophobie a întregii plinătăţi a tipului de cultură greco-latin din care se revendică şi pe care îl reprezintă şi, în cele din urmă, concentrată în colectivitatea ei phobică originară, să se metamorfozeze în teama intimă de sine a fiecărui autor în parte ca egophobie deplin funcţională pentru înfiinţarea EgoPHobiei.

Primul sens al EgoPHobiei ar trebui să fie deja cât se poate de clar. El îl trimite pe fiecare autor al fiinţării ei auctoriale direct la teama sa de a fi singur cu sine şi cu propria sa imagine despre sine, în reflexia justă a căreia nu a intervenit încă niciun fel de cenzură calitativă a altor egophobi (alţi autori, ca şi el, speriaţi de ei înşişi şi singuri cu propriile lor spaime egocentrice) şi nicio cezură psihică de anumite defecte de oglindire a personalităţii posibil rămase în imaginea sa despre sine. Acesta este, deci, primul sens al EgoPHobiei: de conştientizare a prezenţei fricii de sine în fiecare dintre autori, cu ajutorul căreia vor putea descoperi şi faptul că nu trebuie să se teamă decât de propria lor frică de sine, pe care n-o relaţionează, din indiferent ce formă de egoism, şi cu frica de sine a celorlalţi egophobi participanţi la ea. EgoPHobia este, în primul sens pe care îl poate avea după ce a parcurs cele trei trepte de simbolizare amintite deja, o autophobie necesară egophobiei sale viitoare. Dacă nu poate fi mai întâi autophobă, EgoPHobia nu ar putea să fie şi ce rezultă din această frică de sine generală a celor care i-au dat fiinţarea auctorială curentă, dar şi istorică.

Frica de sine generalizată în toţi autorii ei (această frică de-a fi singur cu sine şi nu în compania critică a celorlalţi semeni egophobi), atunci când îşi părăseşte comunitatea phobică pentru a ieşi în individualitatea unică a fiecărui autor în parte (pe care nu-l voi mai numi din acest punct decât egophob), se democratizează pe sine însăşi aşa cum îi democratizează şi pe toţi egophobii ale căror spaime de sine nu s-au resorbit încă în ei înşişi pentru a nu se mai putea teme decât de propria lor frică. Renunţând să mai fie cratophobă cu proprii ei subiecţi, cărora nu le mai dădea astfel nicio şansă să o relaţioneze, critic, cu a celorlalţi egophobi, egophobia obligatoriu autophobă se emancipează şi se îndreaptă spre asophiphobia de care are şi nevoie pentru a putea să funcţioneze ca EgoPHobie. În al doilea ei sens, egophobia civilizează EgoPHobia scoţând-o pentru totdeauna din marasmul ei phobic şi învestind-o cu înţelepciunea aphobică de care are nevoie fiecare egophob pentru a reuşi să-şi antreneze frica de sine în spiritul critic al relaţionării cu celelalte spaime de sine ai celorlalţi egophobi prezenţi, în ei înşişi, în aceeaşi situaţie egophobă. Numai prin acest al doilea înţeles al ei, EgoPHobia tuturor egophobilor săi se poate elibera în întregime de toate complexele lor phobice, din cauza cărora riscau să ajungă, într-un final cât se poate de anticipat, pradă propriei frici de ei înşişi (autophobia egophobă), din care nu ar mai fi reuşit niciodată să iasă pentru a începe în fine să le fie frică numai de rezultatul tuturor relaţionărilor posibile cu spaimele individuale ale celorlalţi egophobi, neexersate încă în asophiphobia finală a EgoPHobiei. Dar, eliberându-se de posibilitatea ca frica lor de ei înşişi să nu mai interfereze cu faptul că le e frică să nu rămână singuri, egophobilor nu le mai rămâne decât să-şi exploreze, unii altora, propriile lor spaime intime şi să le sistematizeze pe toate într-o asophiphobie capabilă de-a înfiinţa o EgoPHobie cu adevărat autophobă, egophobă şi, în cele din urmă, asophiphobă.

Iată, pe scurt, de ce are nevoie un egophob pentru a desăvârşi EgoPHobia: de o internalizare a fricii colective, până la nivelul ei strict individual, dar şi de o externalizare a fricii intime, până când reuşeşte s-o transforme, din teama de-a nu sfârşi singur, în înţelepciunea de-a începe printre ceilalţi.