jurnal.eidotomic

Regula de funcţionare a relaţiei dintre om şi simbol, dacă ar trebui neapărat să încapă în formularea minimală a unei definiţii, ar suna cam aşa: De obicei, în mai toate contextele înregistrate de istorie, în relaţia pe care omul o are cu simbolul, omul a dispărut în spatele simbolului, contopindu-se cu el, iar simbolul şi-a făcut apariţia în faţa omului, contopindu-l în el. Cu alte cuvinte, ori de câte ori omul a interacţionat cu simbolul, omul a pierdut aproape întotdeauna, devenind simbolic şi transformându-se în simbol, iar simbolul a câştigat mai de fiecare dată, rămânând simbolic şi menţinându-se ca simbol, ceea ce a consfinţit, în toată istoria relaţiei omului cu simbolul, preeminenţa simbolului asupra omului şi subsidiaritatea omului în simbol.

Ca orice regulă, şi aceasta are excepţiile ei. Câteodată se întâmplă ca, în timpul interacţiunii omului cu simbolul, la un moment dat omul să nu mai vrea să treacă doar în spatele simbolului, contopindu-se cu el, iar simbolul să nu mai dorească să treacă doar în faţa omului, contopindu-l în el. În unele cazuri, preeminenţa simbolului asupra omului şi subsidiaritatea omului în simbol încep să varieze şi, variind, subminează stabilitatea normată a rolurilor pe care omul şi simbolul le joacă în regula de funcţionare a relaţiei dintre ei. Când are loc o astfel de excepţie, omul nu se mai transformă în fundal pentru simbol, iar simbolul nu se mai transformă în mască pentru om. Ordinea stabilită a fost abolită, iar atât omul, cât şi simbolul sunt din nou liberi să-şi asume alte roluri sau să şi le inverseze pe cele regulamentare pentru a crea o nouă ierarhie şi, implicit, o nouă relaţie între amândoi. Această independenţă a omului faţă de simbol şi a simbolului faţă de om este, bineînţeles, numai temporară. Ea nu poate ţine la infinit, pentru că, într-un târziu, atunci când omul şi simbolul sunt nevoiţi să interacţioneze încă o dată unul cu altul, relaţia dintre ei se poate face numai în cadrul unei reguli, fie şi alta. Ar putea fi numită „excepţia de la regulă”, dar astfel nu ar mai putea funcţiona ca regulă deplină, pentru că numele său ar sugera că are un statut provizoriu. Ar putea fi numită „regula de excepţie”, dar nici aşa nu ar mai funcţiona ca regulă deplină, pentru că numele său ar sugera că e superioară unei reguli obişnuite. Ar putea fi numită „regula ca excepţie”, dar nici astfel nu ar mai putea să funcţioneze ca regulă deplină, pentru că numele său ar sugera că orice regulă deplină este, de fapt, extraordinară, ceea ce ar desfiinţa starea de normalitate a oricărei reguli. Aşadar, această altă regulă, născută din variaţiile dintre preeminenţa simbolului asupra omului şi subsidiaritatea omului în simbol, dacă nu poate fi numită, în raport cu regula de funcţionare a relaţiei dintre om şi simbol, deloc „excepţională”, poate, în schimb, să fie „nouă”, ceea ce, în loc să mai indice o deviaţie de la normă, dar tot în cadrul său, semnifică o regulă complet diferită de cealaltă care, în formularea minimală a unei definiţii, ar suna cam aşa: Când omul nu mai este, cu stricteţe, fundalul simbolului, iar simbolul nu mai este, la fel de strict, masca omului, din cauza fluctuaţiilor imprevizibile ale istoriei, atât omul, cât şi simbolul trebuie să-şi fie, unul altuia, altceva, dar nu în mod fundamental diferit, pentru că, de fapt, tot ce se poate modifica în relaţia dintre om şi simbol este exclusiv numărul lor de existenţă. Cu alte cuvinte, nici această regulă, „nouă”, de funcţionare a relaţiei dintre om şi simbol nu poate schimba raportul dintre om şi simbol. Tot ce poate ea schimba, în cadrul acestui raport invariabil, este variabilitatea numerică, dacă-i pot spune astfel, a omului şi a simbolului: în loc de un singur om, pot apărea, în raport cu simbolul, mai mulţi oameni (totuşi foarte puţin probabil şi de aceea şi un mod de aplicare a acestei teorii cu totul neacceptabil), iar, în loc de un singur simbol, pot apărea, în raport cu omul, mai multe simboluri (destul de probabil şi de aceea şi unica modalitate în care această regulă nouă poate cu adevărat să se manifeste).

Eu nu mă feresc să scriu despre politică. Pur şi simplu n-o fac. N-o fac din principiu: sunt apolitic. Şi, în plus, n-o fac pentru că nu pot să fiu nici de stânga, nici de dreapta. Centrul nu se ia în calcul fiindcă partea lui dinspre stânga este de stânga, iar partea lui dinspre dreapta este de dreapta. Mai clar spus, n-o fac pentru că stânga şi dreapta, în politică, nu sunt, aşa cum sunt convinşi partizanii politicii de stânga şi partizanii politicii de dreapta, nişte mişcări ideologice şi doctrinare ireconciliabil opuse între ele. Dimpotrivă, stânga şi dreapta în politică sunt (sau ar trebui să fie şi pentru ceilalţi, nu numai pentru mine) ideologii şi doctrine complementare, care unifică în politică toate cerinţele abstracte şi concrete ale unei societăţi. De aceea şi sunt apolitic: pentru că în mijlocul ei, în interiorul ei, s-a produs o schismă (prezentă încă de la naşterea sa) care, franc, a handicapat atât protecţia socială (jumătatea „stângă” a politicii întregi), cât şi acumularea de capital (jumătatea „dreaptă” a întregii politici). La fel de franc cred şi că o jumătate politică fără cealaltă jumătate politică nu pot, cu adevărat, exista, iar raţiunea mea de-a fi apolitic stă, probabil, în aporia politică cel mai greu rezolvabilă: cum să fii politician, în adevăratul sens al cuvântului, în condiţiile în care (dintodeauna valabile în istorie) politica practicată şi practicabilă este, prin definiţie, incompletă? Cele două jumătăţi ale politicii totalizatoare nu sunt, în lumea practicianismului politic, complementare, deşi ar trebui să fie ca să pot şi eu să nu mai fiu apolitic. Protecţia socială nici n-ar putea să existe fără acumularea de capital, care o legitimează financiar, iar acumularea de capital nici n-ar mai avea acelaşi efect asupra societăţii fără protecţia socială, care o legitimează moral. Aşadar, dacă, brusc, politica de stânga şi politica de dreapta s-ar reuni în politică, astfel încât, în interiorul aceleaşi doctrine şi în mijlocul aceleaşi ideologii, protecţia socială ar putea să legitimeze moral acumularea de capital, iar acumularea de capital ar putea să legitimeze financiar protecţia socială, aş putea să fiu şi eu o persoană politică şi, în consecinţă, aş avea şi de ce să scriu mai des şi mai mult despre ea. Dar nu sunt naiv: ştiu că o astfel de politică integratoare şi unificatoare – politica totalizatoare, cum am numit-o – nu este şi nu poate fi decât un ideal imposibil de atins în realitatea politică anistoric curentă.

Viaţa te mai obligă totuşi câteodată să scrii şi despre politică, deşi, din principiu, eşti apolitic. În ultimul timp s-a ivit exact o asemenea ocazie obligatorie. De curând, în politica românească a apărut o breşă în politică: o schimbare care trebuie neapărat consemnată. Mi se pare mult prea importantă pentru a fi trecută cu vederea. E adevărat, politica e la fel de împărţită, de schisma ei originară, în cele două jumătăţi ideatic cvasi-politice ale practicianismului pan-istoric, aşa cum a fost dintotdeauna. Nimic nou din acest punct de vedere. Însă politica are de-a face, inevitabil, cu oameni şi cu simboluri. Mai mult decât atât, şi în politică regula de funcţionare a relaţiei dintre om şi simbol este valabilă, probabil chiar mai mult şi decât în altă parte. În raport cu omul şi cu simbolul, politica nu se raportează în întregime nici la om, nici la simbol. Politica este atât umană, cât şi simbolică. Politica poate, la fel de uşor, atât să umanizeze simbolul care o abstractizează, cât şi să simbolizeze omul care o concretizează. Din acest punct de vedere, politica este un permanent du-te vino între om şi simbol. Sau, ceva mai frust, politica se află întotdeauna la mijlocul drumului dintre om şi simbol. Ea nu aparţine integral nici simbolului, nici omului. Politica este aurea mediocritas prin excelenţă, pentru că nu poate niciodată să ţină exclusiv nici de om, nici de simbol. Într-un fel, oarecum ironic, politica, în raport cu omul şi cu simbolul cu care nu poate niciodată să se confunde, este apolitică, pentru că nu este nici îndeajuns de umană ca să trebuiască să fie simbolizată, nici îndeajuns de simbolică ca să trebuiască să fie umanizată.

Dar, când regula de funcţionare a relaţiei dintre om şi simbol este înlocuită cu una nouă, nici politica nu mai poate fi o aurea mediocritas la mijloc de politici de stânga şi de dreapta. Atunci ceva esenţial se schimbă. Breşa din politica românească din ultimele zile chiar în această schimbare constă. Într-un mod ciudat, echilibrul dintre preeminenţa simbolului asupra omului şi subsidiaritatea omului în simbol, pe care şi politica se bazează, a fost neutralizat în istoria extrem de recentă, dacă o pot numi astfel, a politicii româneşti. Nu ştiu – nu-s foarte sigur – dacă această neutralizare care m-a determinat să scriu din nou despre politică a fost provocată de o tendinţă genuină în politica românească sau numai de nişte interpretări care s-ar putea dovedi pur şi simplu tendenţioase. Dacă n-aş fi fost apolitic sau dacă aş fi ales, acum, să-mi calc în picioare principiile care mă fac să fiu apolitic (expuse deja), cu siguranţă că aş fi crezut înfocat şi părtinitor că neutralizarea echilibrului dintre preeminenţa simbolului asupra omului şi subsidiaritatea omului în simbol din politica românească din ultimul timp ar fi fost cauzată ori numai de o tendinţă genuină în actul politic românesc contemporan, ori numai de nişte interpretări clar tendenţioase. Însă, cum am ales să rămân apolitic, nu pot să fac decât să ţin partea ambelor posibilităţi şi să bănui că această breşă de care vorbeam a fost stârnită, din rutina regulii de funcţionare a relaţiei dintre om şi simbol, de noua regulă, pe care am definit-o, în formula minimală respectivă, la timpul potrivit.

În ultimul timp, în politica românească, omul s-a plictisit să mai fie fundalul simbolului, iar simbolul s-a plictisit să mai fie masca omului. De curând, în politica românească ceva s-a întâmplat extrem de rapid, care a schimbat regula obişnuită a relaţiei dintre om şi simbol, aducând cu sine această breşă majoră ce trebuie neapărat consemnată, chiar şi în ciuda faptului că-s, din principiu, apolitic.

Şi acum faptele, concrete, care sper că nu vor depăşi cadrul teoriei construite special pentru ele. Mai întâi, o scurtă recapitulare. În campania prezidenţială din 2004, opoziţia ajunsese, electoral sau real, să întruchipeze toate binefacerile libertăţii. Elegiacul ei lider, care plânsese când, aparent, fusese nevoit să preia conducerea întregii opoziţii de la şeful său anterior, mai degrabă minimalist în expresie, tindea să concentreze, exclusiv în persoana lui, toate idealurile unei naţiuni şi, astfel, să întruchipeze însăşi democraţia în capul căreia se aşezase, ferm decis s-o conducă, dar s-o şi întărească. În toamna de acum cinci ani, regula de funcţionare a relaţiei dintre om şi simbol se putea aplica politicii încă impecabil. Totul mergea ca la carte şi nicio altă regulă, care s-o înlocuiască, nu părea să fie posibilă. Omul mai putea să se ascundă în spatele simbolului, contopindu-se cu el, iar simbolul mai putea veni în faţa omului, contopindu-l în el. Regula nu devenise încă „extraordinară”. Ca de obicei, omul era fundalul simbolului, iar simbolul era masca omului. Liderul opoziţiei din 2004 se ascundea fără menajamente, de câte ori poftea (îşi făcuse şi un obicei din acest tic politic), în spatele simbolului democraţiei, contopindu-se cu el. La fel, simbolul democraţiei ieşea în faţa liderului opoziţiei din 2004 ori de câte ori el îşi îndeplinea rolul de lider al opoziţiei, contopindu-l în el. Bine ascuns în spatele simbolului, acest om nu mai putea fi văzut de nimeni aşa cum era probabil în realitate. Simbolul democraţiei îl obliterase cu totul. Fusese complet anulat de el. La fel, simbolul democraţiei, care îşi permanentizase poziţia frontală în raport cu liderul opoziţiei din 2004, începuse să împiedice pe toată lumea să-l vadă aşa cum era probabil în realitate, subsumându-l în totalitate strălucirii sale ideale. Exact în spiritul regulii de funcţionare a relaţiei dintre om şi simbol, liderul opoziţiei ajunsese să-i servească simbolului care îl acaparase în întregime drept fundal, iar însuşi simbolul democraţiei, în care liderul opoziţiei dispăruse cu totul, îi devenise lui doar o mască. În 2004, în politica românească, schimbarea adevărată nu venise încă, deşi era anunţată pe toate drumurile. Din păcate, adevărata schimbare avea să vină abia în 2009: ea este breşa din politica românească din ultimul timp ce pare să nu fie chiar atât de pozitivă pe cât îşi imaginase o ţară întreagă acum cinci ani. Bineînţeles, potrivit numai uneia dintre cele două posibilităţi care a provocat recenta neutralizare a echilibrului dintre preeminenţa simbolului asupra omului şi subsidiaritatea omului în simbol. Dar să nu anticipez. Cinci ani mai târziu, în campania prezidenţială din 2009, elegiacul lider al opoziţiei din 2004 e preşedintele României de aproape un mandat întreg. În această toamnă, domnul preşedinte candidează pentru un al doilea mandat. Cine ştie cum, exact în miezul acestor agitaţii electorale, regula de funcţionare a relaţiei dintre om şi simbol a fost abrogată de noua regulă ce a produs şi breşa din politica românească din ultimul timp. Deşi nimeni n-ar putea indica sursa exactă a acestei modificări de normă, multă lume ar putea totuşi să vadă că regula s-a schimbat şi că lucrurile valabile în relaţia dintre om şi simbol, mai ales în politică, de acum cinci ani nu mai sunt valabile şi astăzi. Fie din cauza unei tendinţe reale în politica românească contemporană, fie din pricina unor simple interpretări izbitor de tendenţioase, actualul preşedinte al României, în persoana aceluiaşi lider elegiac al opoziţiei din 2004, pare să nu mai poată concentra, în centrul sinelui său, toate deliciile libertăţii, pe care nu le-ar mai putea uni în însăşi democraţia pe care se pare că a încetat s-o mai întruchipeze de o bună bucată de timp. În schimb, actualul preşedinte al României, nicidecum aşa de elegiac pe cât fusese ca lider al opoziţiei din 2004, tot din aceleaşi motive practicianiste ce mă fac să rămân apolitic, tinde, la fel de galopant ca şi acum cinci ani, să acumuleze, în toată persoana lui, înseşi tarele autoritare împotriva cărora se luptase în campania prezidenţială trecută. În loc să mai întruchipeze democraţia pe care atunci se hotărâse s-o întărească în România, în zilele noastre el a început să întrupeze, fie din cauza unei tendinţe reale, fie din pricina unor interpretări pur tendenţioase, chiar dictatura împotriva căreia atunci se ridicase cu atâta îndârjire carismatică. În această campanie prezidenţială, cine ştie cum, fie dintr-un motiv, fie din altul (eu aş zice, apolitic cum sunt, că fie din ambele, ceea ce-i logic, fie din niciunul, ceea ce nu-i decât simetric), regula de funcţionare a relaţiei dintre om şi simbol mai ales politicii nu mai poate fi aplicată, fiind anihilată de o regulă nouă, exact cea responsabilă de breşa din politica românească din ultimele zile, iar echilibrul dintre preeminenţa simbolului asupra omului şi subsidiaritatea omului în simbol a fost, în consecinţă, neutralizat. Omul nu se mai poate ascunde în spatele simbolului fiindcă înmulţirea lui în mai multe l-a făcut confuz: dacă, aparent inexplicabil, au apărut mai multe simboluri, chiar opuse între ele, în spatele cărora să se poată ascunde, omul nu mai ştie pe care să-l aleagă şi care să-i servească drept fundal. În această situaţie inedită, în spiritul noii reguli de funcţionare a omului şi a simbolului, omul este îndemnat, de însăşi înmulţirea simbolurilor, să devină pretenţios. Având, dintr-o dată, mai multe simboluri la dispoziţie, omul devine şi nesigur pe alegerea sa, ceea ce indică de fapt o fisură în liberul său arbitru. Omul nu mai ştie, pur şi simplu, cărui simbol îi este fundal. La fel, nici simbolul nu mai poate ieşi în faţa omului ca să-i servească drept mască. Fiind multiplicat deja într-o serie de simboluri, chiar opuse unul altuia, ele au parte de aceeaşi dilemă a unei selecţii propice cu care se confruntă şi omul. În multitudinea lor, simbolurile ar trebui să-i servească omului drept mască pe rând sau, din contră, numai unele dintre ele s-ar califica pentru acest rol? În primul caz, se pune întrebarea dacă omul are timpul fizic pentru toate simbolurile care vor să-i fie mască şi dacă, în consecinţă, el are capacitatea de-a interpreta toate personajele în care astfel se transformă. În al doilea caz, oricine s-ar putea întreba în virtutea cărei ierarhii ajung numai unele simboluri să-i fie omului mască, şi nu şi celelalte. Apoi, tot în acest al doilea caz, lumea s-ar întreba şi care ar fi acele simboluri ce-au câştigat selecţia şi în funcţie de ce parametri a fost stabilită ierarhia în virtutea căreia numai unele dintre simboluri au fost alese, şi celelalte, nu. Evident, lucrurile, puse astfel, s-ar complica la infinit. Conform noii reguli de funcţionare a relaţiei dintre om şi simbol, se pare că, de fapt, orice regulă posibilă de funcţionare a relaţiei dintre om şi simbol devine imposibilă, iar aşa-zisa regulă „nouă” nu este altceva decât absenţa prezentă a oricărei reguli, indiferent de normativitatea ei. Simbolurile ajung, pur şi simplu, să nu mai ştie în ce proporţie îi sunt omului mască. În acord cu această regulă nouă, fostul lider al opoziţiei şi actualul preşedinte al României nu se mai poate ascunde, cu aceeaşi lejeritate, în spatele simbolului democraţiei, contopindu-se în întregime cu el, aşa cum procedase şi în 2004, pentru că, între timp, el a început să se ascundă şi în spatele altui simbol, al dictaturii, contopindu-se în întregime cu el, fie din cauza unei tendinţe genuine, fie din cauza unor interpretări voit tendenţioase. Având două simboluri în spatele cărora să se ascundă, el a devenit indecis. Probabil că se întreabă şi care o fi mai avantajos în contextul actualei campanii electorale. N-am să intru însă în mintea sa, pentru că prefer să rămân în cadrul teoriei pe care am construit-o special pentru faptele sale, care dau tonul întregii politici româneşti din ultimul timp. În 2004, putea să se ascundă numai în spatele simbolului democraţiei, căruia îi rămânea fundal. Acum, în 2009, poate să se ascundă atât în spatele simbolului democraţiei, cât şi în spatele simbolului dictaturii. Acum, în 2009, dacă vrea, poate să le fie amândurora fundal. Totuşi, pentru că nu se ştie cu precizie dacă simbolul democraţiei ori simbolul dictaturii, în spatele cărora se poate ascunde fie alternativ, fie selectiv, au fost provocate de o tendinţă genuină sau de nişte interpretări vădit tendenţioase, nu e limpede nici care dintre aceste două simboluri va alege să-i servească drept mască. Fiind mai multe, şi ele au de ales între a-i servi de mască pe rând sau numai într-o minoritate.

Toate aceste fapte din zilele noastre m-au convins, in theoria, că nu pot avea decât un singur deznodământ: întreaga viitoarea politică românească stă în alegerea pe care o vor face aceste două simboluri, care dintre ele va dori să-i fie mască pentru a-l inspira să-şi joace rolul cât mai bine, şi nu stă, aşa cum crede majoritatea, în fostul lider al opoziţiei din 2004 şi actualul preşedinte al României, pentru că un asemenea om nu ar putea niciodată să se oprească la un singur simbol, căruia să-i folosească de fundal.

Lucrând la regula de funcţionare a relaţiei dintre om şi simbol şi întorcând-o pe toate feţele, astfel încât imaginea duală a preşedintelui, pe care am încercat s-o construiesc pe baza echilibrului (stabil şi apoi pierdut) dintre preeminenţa simbolului asupra omului şi subsidiaritatea omului în simbol, să şi poată fi validată de istoria politicii româneşti din ultima vreme, mi-am adus aminte, poate fără să vreau, de cum Ippolit Kirillovici l-a descris, în rechizitoriul său de-un nitzscheanism naiv şi simplificat, pe Dmitri Fiodorovici Karamazov. În el, şi inculpatului i se construieşte o imagine asemănător de duală, care pendulează, aşa cum am spus şi despre preşedinte, între două simboluri ce nu mai ştiu pe care să se aleagă pentru a-i servi lui drept mască. În cuvintele procurorului însuşi, „sau, mai bine zis, substitutul de procuror” (1997: 197), presupusul paricid are „o fire largă, karamazoviană” (1997: 577), care este „capabilă să cuprindă cele mai bizare contradicţii şi să contemple în egală măsură cele două abisuri: abisul de deasupra noastră, imensitatea spre care îşi iau zborul cele mai luminoase idealuri, şi abisul de sub noi, prăpastia fără fund, bântuită de pestilenţialele miasme ale celei mai abjecte descompuneri morale” (1997: 577). Aceste două abisuri karamazoviene (în psihologia lui Ippolit Kirillovici, subminată prin inversare de Fetiukovici), cel „de deasupra noastră” şi cel „de sub noi”, cărora şi avocatul apărării le-a recunoscut, subversiv şi ironic, existenţa „în sufletul unui Karamazov” (1997: 631), reprezintă o imagine mai concret vizuală şi, în acelaşi timp, mai abstract restrictivă a simbolurilor democraţiei şi al dictaturii între care pendulează şi preşedintele, indiferent de cauzele lor cu tendinţă sau de interpretare. La fel ca inculpatul, şi preşedintele pare să fie capabil de a unifica în persoana lui unică două extreme, pe care sfârşeşte a le întruchipa cu aceeaşi uşurinţă şi, aş zice, cu acelaşi extremism flagrant. Într-adevăr, de la democraţie la dictatură drumul e la fel de scurt (sau de lung) ca de la abisul cu tentă apolonică la cel stilizat în linii dionisiace, pe care aşa-zisul paricid îl poate străbate, oricând, numai într-o fracţiune de secundă. În fond, această asemănare între doi oameni (fără să mai conteze – prea mult – că unul e fictiv şi celălalt real), atât de comună oricăror alţi doi oameni, umple şi cu alt fel de sens regula de funcţionare a relaţiei dintre om şi simbol, pentru că, aproape întotdeauna, omul fictiv ia locul simbolului, iar omul real întăreşte locul – ontic – al omului per se. Doar aşa se face că fostul lider al opoziţiei din 2004 şi actualul preşedinte al României devine un adevărat Dmitri Fiodorovici Karamazov modern, în acelaşi timp consolidându-şi şi mai ferm statutul de fost lider al opoziţiei din 2004 şi de actual preşedinte al României.

Scriind regula de funcţionare a relaţiei dintre om şi simbol şi stabilindu-i zona de influenţă între preeminenţa simbolului asupra omului şi subsidiaritatea omului în simbol, nu m-am aştept ca, aplicând-o la imaginea vizibil duală a preşedintelui, aşa cum reiese ea, în ultima vreme, atât din tendinţa genuină, cât şi din interpretările tendenţioase ale politicii româneşti, ea să fie atât de karamazoviană în spirit, exact cum şi preşedintele însuşi pare să fie atât de karamazovian în fapte.

Toate citatele sunt reproduse din următoarea ediţie: F. M. Dostoievski, Fraţii Karamazov, trad. Ovidiu Constantinescu şi Isabellla Dumbravă, vol. II, Editura Rao, Bucureşti, 1997.