jurnal.eidotomic

Veacul nostru, ni s-a precizat de nenumărate ori, ca şi cum ar fi fost, din acest punct de vedere, unic printre celelalte secole şi de parcă ar fi avut o preeminenţă teoretică asupra lor – secolul nostru, aşadar, se distinge de toţi predecesorii săi cronologici printr-o continuă şi, aparent, iremediabilă înstrăinare a omului de semenii lui, căreia i s-a spus, pedant, sentiment al alienării, şi care a fost considerată, fiind, în acelaşi timp, şi una dintre trăsăturile fundamentale ale contemporaneităţii în curs de istorizare, drept calitatea definitorie, în plan psihologic şi social, a modernităţii ce, desigur, se suprapune, temporal, peste veacul nostru…

Oare, mă întreb cu uimirea celui ce ştie deja prea bine că nihil novi sub sole (ceea ce înseamnă că noul nu este decât o amăgire – sau o iluzie – teoretică), nu ne-am săturat să tot auzim astfel de platitudini şi, oare, nu ne-am săturat şi să le credem numai din cauza faptului că structurile lor de adâncime se întâmplă să se suprapună, ca în toate celelalte secole, peste structurile de suprafaţă ale secolului nostru? Repet, mă întreb acest lucru fiindcă nu mi se pare în ordine ca lumea să fie atât de naivă încât să creadă şi că tot ce se întâmplă în secolul nostru e, prin definiţie, unic lui şi irepetabil din punct de vedere istoric, şi că structurile lui de suprafaţă nu pot fi nici copiate într-o desfăşurare istorică à rebours, nici, în consecinţă, reduplicabile şi în secolele următoare. Dimpotrivă, totul se poate copia, inclusiv atât de fantomaticul nou, căruia i se poate copia, în epoci succesive, inclusiv noubilitatea. Calitatea sa esenţială de-a fi nou devine astfel manifestă şi când e vorba despre inefabilul sentiment al înstrăinării, inclusiv în formele lui specifice secolului nostru, cum ar fi, de exemplu, comunicarea pe Internet şi tipurile de socializare virtuală.

Mai cu seamă despre ele s-a spus că ar fi caracterizate de sentimentul alienării şi, deşi în general se recunoaşte că nu din cauza lor ar fi apărut în veacul nostru trăirea înstrăinătoare pe care o simte omul pentru şi faţă de semenii lui, exclusiv ele par a purta vina că această étrangement, pe care formaliştii ruşi o numiseră, la începutul secolului lor, ostranenie, s-a exacerbat atât de mult în secolul nostru. Cei care sunt convinşi de faptul că, de pildă, e-mail-urile, întâi, iar, cam de la începutul deceniului nostru, chat-ul, ca să nu mai vorbim de orice tip de social networking, au adus, în premieră istorică absolută, sentimentul alienării printre oameni sau că ele ar fi putut să-l accentueze în măsura în care este el în prezenta contemporaneitate, se înşală cu toţii fiindcă înstrăinarea ce stă la baza comunicaţiei pe Internet, şi pe care ea a ridicat-o la rang de model de interacţiune socială, nu a fost străină nici altor secole. De fapt, sunt convins că ea a subzistat, cel puţin undeva în subconştientul uman, de când există civilizaţia şi că este, într-adevăr, un fenomen anistoric ce-i răpeşte noului esenţial (indiferent ce ar mai putea să însemne el după atâtea ori când şi-a amăgit şi iluzionat aderenţii) până şi noubilitatea lui esenţială fără de care nu ar (mai) putea fi nou nici măcar în teorie.

Şi am găsit şi dovada, ce-i drept, exact acolo unde m-aş fi aşteptat mai puţin. Într-adevăr, sentimentul alienării nu este nou nici măcar în noubilitatea lui esenţială. Înstrăinarea omului faţă de semenii lui este o trăire veche de când lumea şi, mai mult decât atât, deşi a putut să apară, ca fenomen psihologic şi istoric, nouă pentru fiecare secol care a cunoscut-o, ea n-a fost niciodată, în absolut, nici nouă, aşa cum pretind naivii şi credulii, nici veche, aşa cum e posibil să creadă pretenţioşii, ci doar eternă, adică, din punctul meu de vedere, atât nouă, cât şi veche. Ce-i drept, abia fiind eternă, înstrăinarea omului de şi faţă de om poate deveni şi esenţial nouă, purtându-şi, în subsidiar, vechimea, dar asta nu e decât o simplă sofisticărie intelectuală de care am totuşi puterea să mă lipsesc, deşi sunt atât de atras de ea.

Şi, cum ziceam, am găsit şi dovada pentru eternitatea (noubilitatea convertită sofistic în permanenţă temporală) sentimentului alienării omului faţă de semenii lui. Am găsit-o, poate, în locul cel mai neaşteptat din lume, însă tot am găsit-o şi, în timp ce mă încunoştinţam de ea, nu-mi venea să-mi cred minţii că puteam să identific, în cuprinsul său, chiar întreg arealul simptomatic contemporan (sau, pur şi simplu, recent) al sentimentului alienării, aşa cum îl poate recunoaşte orice practicant şi aderent al socializării virtuale. Mă refer la izolare umană şi la fragmentare socială, dar şi la un fel de utopianism psihologic cu ajutorul căruia eşti ferm convins că lumea pe care ţi-o construieşti este perfectă exact aşa cum ţi-ai construit-o, ca şi toate celelalte trăsături definitorii ale sentimentului alienării în varianta lui contemporană.

Locul în care am găsit dovada că sentimentul alienării nu este unic secolului nostru chiar este cu totul neaşteptat. Se află în Fraţii Karamazov, bine ascuns printre feluritele „Întâmplări din viaţa ieromonahului stareţ Zosima răposat întru Domnul, povestite de el însuşi şi scrise de Aleksei Fiodorovici Karamazov”, în colţişorul de taină, narativă şi teologică, unde fostul criminal Mihail se apropie de tânărul, pe atunci, Zosima şi se împrieteneşte cu el, probabil doar cu singurul scop de-a extrage din relaţia cu viitorul călugăr puterea sufletească pentru a-şi mărturisi păcatul lui cel mai de seamă, crima săvârşită, la vremea discuţiilor sale cu stareţul, cu paisprezece ani în urmă. După cum se vede, chiar atât de tăinuit este locul unde am găsit dovada de care aveam aşa nevoie pentru a-i combate atât pe naivii ce cred în exclusivitatea pe care o are secolul nostru asupra sentimentului alienării, cât şi pe pretenţioşii ce sunt convinşi că el este numai vechi, nu şi etern. De fapt, ea, dovada mea şi numai a mea, fiindcă sper din răsputeri ca eu s-o fi găsit primul, este şi mai aproape imposibil de găsit decât atât fiindcă nu se poate identifica cu mărturisirea dublă a lui Mihail (întâi în faţa lui Zosima, apoi, în sfârşit, în compania musafirilor pe care i-a avut de ziua lui), şi nu este toată mărturisirea tardivă a criminalului-filantrop (1), ci numai partea ei de început, introductivă (din punctul de vedere al mărturisirii de mai târziu, ea servindu-i drept legitimare morală), teoretică, discursivă, iniţiatică şi, mai presus de toate, premonitorie.

Exact în prelegerea particulară, numai pentru urechile şi sufletul lui Zosima, şi în miniatură, rezumativă, a lui Mihail, „robul lui Dumnezeu” (1997: 486), sălăşluieşte, înstrăinată complet de corpul narativ al ultimului roman al lui Dostoievski şi al primului roman al lui Alioşa (1997: 12, şi nota 1), nucleul dovezii mele despre eternitatea (noubilitatea, dacă totuşi cineva o să prefere şi sofisticăria intelectuală) sentimentului alienării pe care omul îl simte faţă de proprii lui semeni. Exact în argumentul în favoarea existenţei raiului chiar aici, în lumea noastră, stă dovada pe care am găsit-o eu. Exact în parabola teologică despre raiul care se găseşte chiar în lumea noastră, dar şi a lumii noastre care devine, pentru noi, însuşi raiul, ce mi se pare a fi o de-secularizare (şi o de-lumificare) a secularizării (şi a lumificării) raiului exclusiv paradiziac (2), constă adevăratul sentiment al alienării, pentru că, până ce oamenii nu vor reuşi să conlucreze în toate, ei vor continua să se simtă înstrăinaţi unii de alţii. Iată cum, în sfârşit, pronunţatei secularizări a raiului pământesc (sau măcar a ideii despre el), în forma comunicării pe Internet pe care a luat-o în secolul nostru, i se poate contrapune o de-secularizare (şi o de-lumificare) a raiului pământesc, în forma mărturisirii, ea însăşi ca legitimitate morală, pe care o poate lua crima şi într-un alt secol, nu mai puţin simbolic decât al nostru.

Înainte de a prezenta şi corpul dovezii eternităţii (în sensul noubilităţii) sentimentului alienării omului de şi faţă de om, exact aşa cum a produs-o Dostoievski în cuvintele rostite de Zosima şi apoi scrise de Alioşa, mai vreau să spun, pentru cei interesaţi de mai multe detalii în legătură cu dovada mea, că ea se pare că a fost pusă laolaltă în trupul său textual fie pe la 1821 (1997: 461), când stareţul Zosima era în oraşul K. (1997: 459), unde l-a cunoscut pe Mihail, fie în prima jumătate a deceniului al şaptelea al secolului al XIX-lea, dar nu mai târziu de 1865, când Alioşa a auzit-o din gura muribundului călugăr, fie după aproximativ treisprezece ani, prin 1879, când Dostoievki însuşi a inclus-o în Fraţii Karamazov, fie, în sfârşit, cine ştie când, de-a lungul neterminatei (3) sale vieţi, o fi avut Alioşa timp să o aştearnă pe hârtie. Şi, după ce adaug dovada mea, în egală măsură introducerii mele, dar şi teoriei mele, dar şi discursului meu, dar şi iniţierii mele, dar şi premoniţiei mele, toate numai şi numai în legătură cu ea, am să închei abrupt, fără să mai aduc nicio completare la ce am zis până acum, fiindcă mi se pare că în tot cuprinsul dovezii mele s-ar putea găsi şi un fragment potrivit ca frază finală pentru tot acest preambul pe care i l-am făcut ei.

„De împlinit [raiul pe pământ, n. a.] se va împlini fără îndoială, dar numai după ce se va fi încheiat vremea însingurării [sublinierea mea] în care oamenii stăruie să trăiască. «Vremea însingurării?» am întrebat nedumerit. «Da, a însingurării, a celei mai crâncene izolări de care lumea e stăpânită mai cu seamă în veacul nostru. Şi vremea asta nu s-a încheiat, vezi bine, nu i-a sosit încă sorocul. Astăzi, fiecare om tinde să se înstrăineze cât mai mult de cei din preajmă, căutând în sine tot ce-i poate da viaţa din plin, şi, cu toate strădaniile lui, nu numai că nu izbuteşte să priceapă sensul adevărat al vieţii, dar până la urmă ajunge la un fel de sinucidere. În loc să se cunoască pe sine şi să desluşească rostul său pe lume, rămâne un izolat. În veacul nostru societatea se fărâmiţează, fiecare om se retrage în sine ca într-o vizuină, se însingurează, se fereşte de ceilalţi şi-şi ascunde avutul, ca până la urmă să se înstrăineze cu totul de ei şi să-i îndepărteze din preajma lui. […] Dar odată şi odată trebuie să se împlinească sorocul, şi atunci această completă însingurare va lua sfârşit şi în aceeaşi clipă toţi se vor dumeri dintr-o dată cât de potrivnică firii era izolarea în care se ferecaseră»” (1997: 471-2) (4).

(1) Criminalul-filantrop seamănă atât de bine cu criminalul-antreprenor din Tigrul alb, în ciuda diferenţelor culturale marcante, încât, dacă Dostoievski ar fi dezvoltat subiectul într-un roman separat, sau măcar într-o nuvelă de sine stătătoare, atunci el de bună seamă că ar fi fost considerat drept primul personaj postmodernist, chiar şi avant la lettre aşa. Mă întreb, doar, strict cu titlu speculativ, dacă Aravind Adiga n-a avut, ca sursă de inspiraţie, oricât de îndepărtată şi de subconştient formulată, şi acest prototip dostoievskian al personajului postmodern.

(2) De-secularizarea şi de-lumificarea raiului paradiziac îmi aparţin, însă ele sunt inspirate din secularizarea (Säkularisierung) şi, mai ales, „lumificarea” (Verweltlichung) istoriei de care vorbeşte Hans Blumenberg în Die Legitimität der Neuzeit.

(3) Viaţa lui Alioşa este, cel puţin narativ, neterminată fiindcă Dostoievski a murit în 1881, înainte de-a putea să scrie şi cel de-al doilea roman al biografiei lui Aleksei Fiodorovici Karamazov (1997: 12).

(4) Toate citatele, inclusiv cel incluzând întreg corpul textual al dovezii mele, sunt redate din următoarea ediţie: F. M. Dostoievski, Fraţii Karamazov, trad. Ovidiu Constantinescu şi Isabellla Dumbravă, vol. I, Editura Rao, Bucureşti, 1997.