Filosofie nouă în poezie veche
Filosofia nouă este un termen generic care, în sine, nu înseamnă nimic. Filosofia nouă este un ansamblu de filosofii care, toate, au fost cândva noi. Asta ar putea să însemne că, în esenţă, filosofia nouă este o filosofie veche. Şi mai precis nuanţat, filosofia nouă este – şi a fost dintotdeauna astfel – o filosofie perpetuu veche şi temporar nouă. Asta ar putea să însemne că, de fapt, filosofia nouă este o filosofie tranzitivă. Ea trece, continuu, prin ceea ce o face nouă şi nu rămâne într-un anumit nou decât până când îl învecheşte. Filosofia nouă începe să însemne ceva, e.g. că e nouă, numai şi numai în momentul în care se opreşte într-un nou pentru a-i consuma noubilitatea şi, în consecinţă, pentru a-l învechi. Atunci, filosofia nouă e, în totalitate, filosofie nouă şi rămâne ca atare cât timp se poate rupe, într-o stare de independenţă provizorie, de toate celelalte ipostaze ale noului precedent, între timp, învechit. Asta ar putea să însemne că filosofia nouă este întotdeauna independentă de prezentul care o face să fie nouă, deşi este nouă în prezentul care o face să fie nouă – şi dependentă de trecutul a cărui noubilitate l-a expirat, deja, prin învechire, în ciuda faptului că nu se mai află în trecutul a cărui noubilitate, prin învechire, l-a expirat deja.